Lumea la zi

Povestea emoționantă a unui bătrân din Ucraina! A mers pe jos 225 de kilometri pentru a scăpa de furia rușilor

Povestea emoționantă a unui bătrân din Ucraina! A mers pe jos 225 de kilometri pentru a scăpa de furia rușilor
sursa theguardian.com

Totul a început, ca într-un film de groază, când soldații ruși s-au pornit să distrugă tot ce vedeau în cale. Igor Pedin, protagonistul propriei povești, în vârstă de 61 de ani și-a luat la braț cel mai bun prieten, un terrier mestier pe nume Zhu-Zhu, și au părăsit iadul creat în Mariupol.

La pas, înecați de teamă, 225 de kilometri au parcurs prietenii, încercând să fie cât mai invizibil pentru soldații ruși care treceau cu blindatele pe lângă ei. „Poate că nu am fost invizibil, dar am fost norocos”, recunoaște bărbatul, pentru cotidianul The Guardian. Pedin, a fost bucătar de navă, și a plecat din Mariupol spre Zaporojie doar cu o geantă mică cu câteva provizii, strictul necesar.

Un pas greșit l-ar fi dus la o moarte sigură

Pe 20 aprilie acesta și-a făcut curaj și a părăsit infernul. A mers pe jos, pe teritoriile ocupate de ruși, 225 km, echivalentul distanței de la București la Craiova, încercând să scape cu viață din iadul unui război nemaivăzut la această amploare în Europa din 1945. A simțit frica creată de convoaie uriașe de tancuri, vehicule blindate și soldați ruși care se îndreptau spre Mariupol. A ocolit mine și a traversat poduri distruse, fiind conștient că un pas greșit l-ar fi dus la o moarte sigură. A trecut pe lângă case arzând și a văzut bărbați și femei plângând, cu povești sfâșietoare despre moarte și suferință. 

„Arătam ca un vagabond pentru ei, nu eram nimic.”

„Arătam ca un vagabond pentru ei, nu eram nimic. Eram murdar și acoperit de praf, deoarece casa mea fusese plină de fum. Am ieșit din oraș pe autostradă și la capăt m-am întors. M-am uitat înapoi la oraș și mi-am spus că a fost decizia corectă. Am spus la revedere. A avut loc o explozie. M-am întors și am mers mai departe. Am mers pe lângă vehicule militare arse, doar cu câinele meu, lăsând în urmă zgomotul bombardamentelor, până când un convoi de vehicule blindate, atât de grele încât au făcut să îmi zguduie asfaltul sub picioare, am trecut pe lângă el. M-am ghemuit, luându-l pe Zhu-Zhu, îngrozit, în haină, până când blindatele au trecut. Eram un om invizibil atunci”, povestește el. 

În orașul Nikolske, când a ajuns la primele case, se întuneca și era foarte frig. „Am văzut un bărbat în fața casei lui. El mi-a spus: <Ai vrea să bei cu mine? Astăzi mi-am îngropat fiul. Să bem pentru fiul meu>.” Pedin nu mai băuse de 15 ani, dar nu a putut refuza. „Mi-a spus că ruşii i-au ucis fiul de 16 ani pe 3 martie la Mariupol. După ce a dispărut l-a căutat săptămâni întregi la Mariupol. A găsit mormântul, iar soldaţii ruşi au spus că va trebui să-l dezgroape cu mâinile dacă vrea cadavrul. Mi-a spus: <Vreau să mor – mă voi sinucide>”.

Pedin a dormit pe canapea în acea noapte, trezindu-se la 6 dimineaţa. Ştia că singura cale de ieşire spre Zaporojie era prin oraş. „Când am părăsit oraşul, era un punct de control: cecenii. Mă văzuseră şi doi dintre ei au venit spre mine. <Unde te duci? De unde vii>, au întrebat ei.” A apărut un comandant şi a comunicat cu cineva la radio. „A apărut o dubiţă şi au ieşit trei oameni, iar eu am fost urcat în dubă. Am mers 2 km înapoi la Nikolske şi am ajuns la o clădire a consiliului cu două etaje, pe care o înconjurau cu gard de oţel. Erau aproximativ 40 de oameni care aşteptau pe teren, dar duba a condus până la intrarea clădirii”. 

Lungi încercări ale vieții a simțit Pedin prin drumul spre libertate 

Bărbatul povestește însă că a avut iar noroc. „După toți km parcurși pe jos și toate trăirile prin care am trecut, a apărut un camion. Am strigat: <Sunt din Mariupol>. Uşa s-a deschis. Am mers două ore. Nu mi-aş fi găsit niciodată drumul. Nu am spus nimic. La punctele de control, acest bărbat a spus doar două cuvinte miliţiei Republicii Populare Doneţk şi a fost lăsat să treacă”. Pedin a văzut în faţă un steag ucrainean, unde soldaţii le-au verificat documentele şi i-au lăsat să plece. „Şoferul m-a lăsat în centrul oraşului Zaporojie lângă un cort. Nu spusese nimic tot drumul, dar mi-a dat 1.000 de grivne. Mi-a urat mult noroc. A înţeles totul – ce era de spus?”.

Pedin a intrat în cortul plin cu voluntari. O femeie l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor și i-a răspuns că da. „Femeia a întrebat: <De unde vii?> I-am spus: <Am venit de la Mariupol>. Ea a ţipat: <Mariupol>!”, și-a amintit Pedin zâmbind. „Ea a strigat către toți ceilalți: <Omul acesta a venit de la Mariupol pe jos>. Toată lumea s-a oprit. Cred că acela a fost momentul meu de glorie„.