Info

21 ianuarie 1920: S-au încheiat lucrările Conferinței de Pace de la Paris. Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional

Delegația Română la Conferința de Pace de la Paris, sursa foto mvu.ro
sursa foto mvu.ro

După mai bine de patru ani de lupte, Marele Război s-a încheiat la sfârșitul anului 1918. Costul a fost ridicat: au existat milioane de morți, zeci de mii de răniți, văduve și orfani de război. Împreună cu Statele Unite, Antanta (Franța, Marea Britanie, Imperiul Țarist, Belgia, Italia și România) a câștigat războiul și a trebuit să se mulțumească cu un tratat de pace. Deoarece credeau că au pierdut războiul, Puterile Centrale (Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman și Bulgaria) doreau condiții de pace cât mai transparente.

La 18 ianuarie 1919, Conferința de Pace de la Paris a început cu scopul de a discuta noua structură politico-teritorială și de a găsi o soluție la problemele economice și financiare dificile rămase în urma Primului Război Mondial. Au fost 27 de participanți, printre care și România. Scopul conferinței a fost de a redacta și semna tratate de pace între puterile învingătoare (cu excepția Rusiei, care la acea vreme era implicată într-un război civil) și națiunile care pierduseră Primul Război Mondial. Conferința a fost prezidată de Georges Clemenceau, reprezentant al Franței, națiunea gazdă a conferinței. Prim-ministrul Ion I. C. Brătianu a condus delegația României. Lucările Conferinței aveau să se încheie la 21 ianuarie, 1920.

Efortul diplomatic al României

România a oferit Conferinței o listă de solicitări care includea, printre altele, reafirmarea Actelor de Unire din 1918 și eradicarea tuturor efectelor războiului cauzate de stăpânirea de către inamic a unei părți importante din țară.

Sarcina delegației române de la Paris a fost îngreunată de semnarea de către guvernul lui Alexandru Marghiloman a Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) cu Puterile Centrale, ceea ce a făcut ca România să treacă printr-un „calvar al păcii” în capitala Franței.

Ion I.C. Brătianu, primul ministru al României și șeful delegației, a prezentat memoriul din 19 ianuarie/1 februarie 1919 „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale” , în care a făcut o descriere amănunțită a acțiunilor națiunii pe tot parcursul conflictului și a circumstanțelor care au stat la baza semnării tratatului de pace separată cu Puterile Centrale. Primul ministru a cerut ca opțiunile făcute la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți – actele de unire din 1918 – să fie recunoscute pe plan internațional. Primul ministru a avut o abordare intransigentă în ceea ce privește: acceptarea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, care prevedea ca Banatul să fie restituit României în întregime;  Au apărut divergențe cu privire la chestiuni precum minoritățile, România refuzând să se supună supravegherii internaționale, și sarcinile financiare impuse republicilor care au succedat Imperiului Austro-Ungar.

Recunoașterea Marii Unirii

Noile frontiere ale României au fost recunoscute prin tratatele negociate cu Austria (Saint-Germain-en-Laye, 10 septembrie 1919), Bulgaria (Neuilly-sur-Seine, 27 noiembrie 1919) și Ungaria (Trianon, 4 iunie 1920), care cuprindeau Bucovina, Dobrogea și Transilvania. Deși sfaturile specialiștilor americani și britanici au fost clare de la bun început – Basarabia este românească din toate punctele de vedere – etnic, istoric, cultural și lingvistic – fuziunea Basarabiei nu a fost sancționată decât în ultimele etape ale Conferinței de Pace de la Paris. Deși guvernul sovietic nu a fost recunoscut și, prin urmare, nu a fost reprezentat la Conferință, proteste vehemente au venit din partea cercurilor rusești, precum și din partea unei așa-numite delegații basarabene, care s-a angajat într-o propagandă feroce contestând legitimitatea unirii Basarabiei cu România.

Tratatul de la Paris, semnat la 28 octombrie 1920, între România și Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia, a recunoscut votul istoric al Sfatului Țării din 27 martie 1918. „Înaltele Părți Contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, care se află între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul în care este tăiat de vechea graniță dintre Bucovina și Basarabia și această veche graniță”, se arată în primul articol.

Celelalte articole cuprindeau detalii despre cum va fi stabilită granița pe teren, cum vor fi respectate drepturile minorităților, cum se va deveni și părăsi cetățenia română, cum va intra gura Dunării sub controlul Comisiei Europene și cum va prelua România partea proporțională a Basarabiei din datoria publică a Rusiei.