Cipru, în greacă Kípros, în turcă Kıbrıs, este insulă din estul Mării Mediterane, renumită din cele mai vechi timpuri pentru bogățiile sale minerale, pentru vinurile și produsele sale superbe și pentru frumusețea naturală. Toate acestea au un impact semnificativ în economia mondială.
Ciprul este și una dintre cele mai enigmatice țări europene. Este scindată în două sedii administrative, are două limbi oficiale separate, dar ambele sale jumătăți sunt tratate ca un singur stat, parte din Uniunea Europeană. Și totuși, dreptul european nu se aplică peste tot în regiunea turcă a țării.
Cipru, la granița dintre țările europene și asiatice
O „frunză verde-aurie aruncată în mare” și un tărâm al „vremii sălbatice și al vulcanilor”, în cuvintele poetului cipriot grec Leonidas Malenis, Cipru cuprinde munți înalți, văi fertile și plaje largi. Așezat de mai bine de 10 milenii, Cipru se află la o răscruce culturală, lingvistică și istorică între Europa și Asia. Principalele sale orașe – capitala Nicosia, Limassol, Famagusta și Paphos – au absorbit influențele a generații de cuceritori, pelerini și călători și au un aer atât cosmopolit, cât și provincial. În prezent, Cipru este o destinație turistică populară pentru vizitatorii din Europa, preferată de cei aflați în luna de miere (așa cum îi stă bine casei legendare a Afroditei, zeița greacă antică a iubirii). Este de asemenea o favorită pentru cei care observă păsări, atrași de diversitatea speciilor migratoare de pe insulă. Turismul este astfel foarte important pentru economia Ciprului.
În 1960, Cipru a devenit independent de Marea Britanie (era colonie a Coroanei din 1925) sub numele de Republica Cipru. Conflictul de lungă durată dintre majoritatea cipriotă greacă și minoritatea cipriotă turcă și o invazie a insulei de către trupele turcești în 1974 au dus la o împărțire reală a insulei, deși nerecunoscută la nivel internațional, și au dus la crearea, în 1975, a unui stat cipriot turc de facto în treimea nordică a țării. Statul cipriot turc a făcut o declarație unilaterală de independență în 1983 și a adoptat numele de Republica Turcă a Ciprului de Nord. Independența sa a fost recunoscută doar de Turcia, țările europene tratând Ciprul ca pe un stat unitar.
Sursă foto: Dreamstime
Grupuri etnice și limbi
Populația Ciprului este formată din două grupuri etnice principale, grec și turc. Ciprioții greci, care constituie aproape patru cincimi din populație, descind dintr-un amestec de locuitori aborigeni și imigranți din Peloponez, care au colonizat Cipru începând cu aproximativ 1200 î.Hr. și au asimilat coloniștii care au urmat până în secolul al XVI-lea. Aproximativ o cincime din populație sunt ciprioți turci, descendenți ai soldaților armatei otomane care a cucerit insula în 1571 și ai imigranților din Anatolia aduși de guvernul sultanului. Din 1974, au fost aduși alți imigranți din Turcia pentru a lucra terenurile libere și pentru a crește forța de muncă totală.
Limba majorității este greaca, iar cea a minorității, turca. Există, de asemenea, un număr mic de creștini maroniți vorbitori de arabă, precum și un mic grup care vorbește armeană. Fiecare dintre aceste grupuri numără doar câteva mii de vorbitori și sunt în mare parte bilingve, având ca a doua limbă fie turcă, fie greacă. Engleza este vorbită și înțeleasă pe scară largă. Analfabetismul este extrem de scăzut, rezultat al unui sistem educațional excelent.
Ciprioții greci sunt în principal creștini ortodocși răsăriteni. Biserica lor, Biserica Ciprului, este autocefală (nu se află sub autoritatea niciunui patriarh); acest privilegiu a fost acordat arhiepiscopului Anthemius în 488 d.Hr. de către împăratul bizantin Zenon. În timpul Imperiului Otoman, arhiepiscopul Bisericii din Cipru a fost făcut responsabil atât de comportamentul secular, cât și de cel religios al comunității ortodoxe și a primit titlul de etnarh. Ciprioții turci sunt musulmani sunniți. Pe insulă există, de asemenea, comunități creștine maronite, armene, romano-catolice și anglicane mai mici.
Modele de colonizare
Ciprioții au fost în mod tradițional un popor în mare parte rural, dar la începutul secolului al XX-lea a început o derivă constantă spre orașe. Recensământul din 1973 a înregistrat șase orașe, definite ca așezări cu peste 5.000 de locuitori, și aproape 600 de sate. În urma ocupării de către Turcia, în 1974, a părții de nord a insulei, acest model s-a schimbat, ca urmare a necesității de relocare a aproximativ 180.000 de refugiați ciprioți greci care au fugit din zona controlată de turci în partea de sud a insulei. Locuințele construite pentru aceștia au fost situate în principal în vecinătatea celor trei orașe aflate la sud de linia de demarcație, în special în zona suburbană a orașului Nicosia, care era încă controlată de guvernul Republicii Cipru. În schimb, porțiunea nordică a insulei este în prezent mai puțin populată, în ciuda afluxului de ciprioți turci din sud și a introducerii de coloniști turci de pe continent.
Cele șase orașe înregistrate la recensământul din 1973, în timpul republicii unite, erau sediile celor șase districte administrative ale insulei. Dintre acestea, Kyrenia, Famagusta și jumătatea nordică a orașului Nicosia se află la nord de linia de demarcație trasată în 1974 și în mâinile ciprioților turci. Nordul Nicosiei este centrul administrativ al sectorului cipriot turc. Limassol, Larnaca, Pafos și partea sudică a orașului Nicosia au rămas în mâinile ciprioților greci după 1974; această parte a orașului Nicosia este capitala nominală a întregii Republici Cipru și centrul administrativ al sectorului cipriot grec.
Tendințe demografice
În unele momente, ciprioții au emigrat în număr mare și se estimează că în străinătate trăiesc la fel de mulți ca pe insulă. Marea majoritate a emigranților au plecat în Regatul Unit sau în țările anglofone din Australia, Africa de Sud, Statele Unite și Canada. Valuri de emigrare masivă au urmat negocierii independenței în 1960 și ocupării de către Turcia a Ciprului de Nord în 1974. Populația a scăzut ușor între jumătatea anului 1974 și 1977 din cauza emigrării, a pierderilor din război și a unei scăderi temporare a fertilității. După 1974, creșterea numărului de ciprioți greci care au părăsit insula în căutarea unui loc de muncă, în special în Orientul Mijlociu, a contribuit la o scădere a populației, dar aceasta s-a atenuat în anii 1990. Mai mult de două treimi din populație este urbană.
Sursă foto: Dreamstime
Economia Ciprului
Între 1960 și 1973, Republica Cipru, care a funcționat cu o economie de întreprindere liberă bazată pe agricultură și comerț, a atins un nivel de trai mai ridicat decât majoritatea vecinilor săi, cu excepția Israelului. Acest progres a fost ajutat în mod substanțial de diverse agenții ale Organizației Națiunilor Unite (ONU), care au acționat prin intermediul Programului de dezvoltare al ONU.
Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional au acordat asistență financiară generoasă sub formă de împrumuturi pentru proiecte de dezvoltare specifice, inclusiv pentru furnizarea de energie electrică, dezvoltarea porturilor și a sistemelor de canalizare. De asemenea, anumite țări străine au pus la dispoziția Ciprului o parte din ajutor.
Aceste țări și organizații au pus la dispoziție experți pentru a oferi consultanță în domeniul planificării economice și pentru a iniția proiecte productive; bursele și subvențiile au asigurat formarea specialiștilor ciprioți în aceste domenii. În această perioadă, produsul intern brut (PIB) și venitul pe cap de locuitor au crescut substanțial, producția agricolă s-a dublat, producția industrială și exporturile de bunuri și servicii s-au mai mult decât triplat, iar turismul a devenit o sursă semnificativă de valută străină. Astfel, economia Ciprului a devenit semnificativă, de referință atunci când ne raportăm la economia mondială.
Efectele partiției asupra economiei Ciprului
Ocuparea de către Turcia a aproape două cincimi din țară în 1974, care a implicat strămutarea a aproximativ o treime din populația totală, a dat o lovitură serioasă dezvoltării economice a insulei. Pierderile ciprioților greci de terenuri și proprietăți personale în zonele ocupate au fost substanțiale, iar aceștia au pierdut, de asemenea, Famagusta, singurul port de mare adâncime, și Aeroportul Internațional Nicosia. PIB-ul sectorului cipriot grec a scăzut cu aproximativ o treime între 1973 și 1975.
Prin eforturi energice, creșterea reală a fost reluată în zona care a rămas sub controlul guvernului Republicii Cipru, iar între 1975 și 1983, rata anuală de creștere a fost estimată la aproximativ 10% în medie. Din 1983, economia sectorului cipriot grec a înflorit, iar șomajul și inflația au rămas relativ scăzute. Turismul a reprezentat principala pârghie de creștere economică, iar multe domenii au fost supuse unei modernizări tehnologice. În anii 1990, sectorul cipriot grec s-a transformat din ce în ce mai mult într-un centru de comerț internațional de tranzit, de transport maritim comercial, de servicii bancare și de servicii conexe. Guvernul republicii, condus de Grecia, a stabilit acorduri tarifare speciale cu Uniunea Europeană și, din 1990, a încercat să obțină admiterea în organizație, ale cărei țări membre reprezintă aproximativ jumătate din importurile insulei. Sectorul cipriot grec a aderat la UE în 2004 și a adoptat euro ca monedă oficială în 2008.
Cu toate acestea, zona ocupată de Turcia nu a cunoscut aceeași prosperitate, iar guvernul turc a fost nevoit să îi subvenționeze economia. Zona turcească depinde în continuare în mare măsură de agricultură. Comerțul dintre cele două zone a încetat în 1974, iar cele două economii au rămas independente. Cu toate acestea, zona sudică continuă să aprovizioneze zona nordică cu energie electrică, iar zona nordică continuă să prelucreze apele reziduale ale Nicosiei grecești.
Agricultură, silvicultură și pescuit
Mai mult de o treime din terenul arabil al insulei este irigat, în principal în Câmpia Mesaoria și în jurul orașului Paphos din sud-vest. Zonele împădurite și pădurile ocupă aproximativ o cincime din suprafața totală a terenului. Proprietățile funciare sunt în general mici, foarte fragmentate și dispersate în conformitate cu legile tradiționale de moștenire. În 1969 a fost adoptat un program de consolidare a terenurilor; acesta s-a lovit de rezistență, în special din partea proprietarilor ciprioți turci, și a fost pus în aplicare foarte lent, dar a avut un succes considerabil în sectorul cipriot grec. Chiar și așa, sectorul primar al economiei Ciprului este cel mai puțin dezvoltat. Dar 2,4% din economia țării provine din aceste activități.
Mineritul cuprului
Cipru a fost timp de mai multe secole un producător notabil de cupru; în limba greacă, numele insulei și numele metalului sunt identice. Încă din anul 2500 î.Hr. se exploatau minele sale. După ce au fost descoperite alte surse de minerale, minele au rămas neglijate timp de secole, până când au fost redeschise cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial. Ulterior, au fost exploatate din 1925 până când au fost închise în timpul Marii Crize din anii 1930. Producția a fost reluată după cel de-al Doilea Război Mondial, iar cuprul și alte minerale – pirită de fier, azbest, gips, minereu de crom – au contribuit într-o oarecare măsură la comerțul exterior; bentonita (o formă de argilă), umbra și ocrul sunt, de asemenea, exportate. Cele mai importante mine de cupru ale insulei se află în zona Skouriotissa, în zona ocupată de turci, dar rezervele de minereu de cupru au scăzut substanțial. Carierele extinse de piatră și alte materiale de construcție sunt destinate utilizării locale.
Cipru importă tot petrolul necesar pentru alimentarea vehiculelor, precum și pentru generarea de energie electrică, care este produsă de centrale termice. De asemenea, țara continuă să fie unul dintre principalii producători de energie solară din lume. Deși există mai multe baraje, aprovizionarea adecvată cu apă rămâne o problemă constantă.
Pe măsură ce explorarea gazelor naturale în estul Mediteranei a luat avânt în secolul XXI, în 2011 au fost descoperite pentru prima dată în largul Ciprului depozite mari de gaze naturale. Rezervele au rămas însă în mare parte neexploatate în următorii ani, din cauza disputelor continue dintre guvernele ciprioților greci și ciprioților turci.
Sursă foto: Dreamstime
Industria prelucrătoare din Cipru
Cipru dispune de cantități limitate de materii prime, iar această situație restrânge posibilitățile de desfășurare a activității industriale. Înainte de împărțirea insulei, cea mai mare parte a industriei prelucrătoare era reprezentată de bunuri produse pentru piața internă de către mici fabrici conduse de proprietari, iar un număr considerabil dintre aceste fabrici erau situate în zona ocupată de turci în 1974. Ulterior, industriile din Republica Cipru au fost reorientate către producția de export, iar multe fabrici au fost construite în sud.
Rafinarea petrolului, fabricarea cimentului și a țevilor din azbest și producția de energie termică sunt industriile grele ale republicii, iar industriile ușoare produc bunuri precum îmbrăcăminte, încălțăminte, băuturi și unele mașini și echipamente de transport. Tipăriturile și publicațiile contribuie, de asemenea, la economia Ciprului, în special pentru populația cipriotă greacă.
Finanțe, comerț și servicii
Banca Centrală a Ciprului emite lira cipriotă, în timp ce lirele turcești sunt puse în circulație în zona ocupată de Turcia. Republica Cipru a început să extindă serviciile financiare, inclusiv serviciile bancare offshore, în 1982. Produsele manufacturate ușoare, în special îmbrăcămintea și încălțămintea, și produsele alimentare, inclusiv cartofii și citricele, constituie principalele exporturi ale republicii.
Petrolul, produsele petroliere, produsele alimentare și mașinile sunt principalele importuri. Deficitele comerciale cronice sunt compensate de încasările de la turiști, de remitențele trimise acasă de ciprioții greci expatriați și de încasările de la bazele militare britanice de pe insulă. În sectorul turcesc, citricele, cartofii, caravelele și textilele sunt principalele exporturi; produsele alimentare, mașinile și echipamentele de transport sunt principalele importuri.
Turismul a devenit una dintre componentele majore ale economiei cipriote după 1960. Cu toate acestea, majoritatea unităților de cazare turistică se aflau în porțiunea de insulă ocupată de turci în 1974. După împărțire, comerțul turistic s-a redresat rapid în sectorul cipriot grec: pentru a contracara pierderea Kyrenia și a zonei Famagusta-Varosha, care fuseseră principalele stațiuni balneare, orașele de coastă din sud, Limassol, Larnaca și Paphos, au fost dezvoltate în continuare pentru a găzdui turiști. De la jumătatea anilor 1980, turismul a fost cea mai mare sursă de venituri externe pentru sectorul cipriot grec.
Forța de muncă și fiscalitatea
Cu excepția anilor imediat următori invaziei turcești, Cipru a menținut un nivel general scăzut al șomajului – unul dintre cele mai scăzute din Europa – iar activitatea sindicală a fost puternică, aproape două treimi dintre lucrătorii ciprioți aparținând unor sindicate. Aproximativ o pătrime din forța de muncă cipriotă este angajată în comerț, în timp ce industria serviciilor este al doilea mare angajator, peste o cincime dintre lucrători fiind angajați într-o ocupație legată de servicii, mai ales în sectorul turismului. Agricultura, care a fost cândva pilonul principal al economiei cipriote, angajează în prezent mai puțin de o zecime din forța de muncă.
Impozitarea este o sursă majoră de venituri ale statului, iar guvernul Republicii Cipru percepe impozite directe, inclusiv un impozit pe venit, și impozite indirecte, inclusiv diverse accize și o taxă pe valoarea adăugată introdusă la mijlocul anilor 1990.
