Totul despre politica, populația și economia Azerbaidjanului. Poporul din Caucaz care poate alimenta jumătate de lume cu petrol!

Azerbaidjan, ortografiat și ca Azerbaidzhan, denumirea oficială fiind  Republica Azerbaidjan (Azerbaijani Azärbayjan Respublikasi), este o țară din estul Transcaucaziei. Ea ocupă o zonă care mărginește flancurile sudice ale Munților Caucaz, este delimitată la nord de Rusia, la est de Marea Caspică, la sud de Iran, la vest de Armenia, iar la nord-vest de Georgia.

Azerbaidjanul include în granițele sale enclava predominant armeană Nagorno-Karabah, care, începând din 1988, a fost în centrul unui conflict intens între Azerbaidjan și Armenia. Capitala Azerbaidjanului este orașul antic Baku (Bakı), al cărui port este cel mai cunoscut de la Marea Caspică.

Economia Azerbaidjanului

Pe lângă terenul său variat, Azerbaidjanul oferă un amestec de tradiție și dezvoltare modernă. Locuitorii din zonele sale mai îndepărtate păstrează multe tradiții populare distinctive, dar viața locuitorilor săi a fost mult influențată de modernizarea accelerată, caracterizată de industrializare, de dezvoltarea resurselor energetice și de expansiunea orașelor, în care trăiește, acum, mai mult de jumătate din populație.

Economia Azerbaidjanului este dominată de industrie, cu precădere activități de exploatare a petrolului. Și caviarul este un exemplu dintre cele mai distinctive exporturi tradiționale ale republicii.

Azerbaidjanul a fost o națiune independentă între 1918 și 1920, dar apoi a fost încorporat în Uniunea Sovietică. A devenit republică constitutive în 1936 și și-a declarat suveranitatea la 23 septembrie 1989, iar independența la 30 august 1991.

Șef de stat și de guvern: Președinte: Ilham Aliyev, prim-ministru: Ali Asadov

Capitala: Baku (Bakı)

Populație: (în 2022) 10 197 000 de locuitori

Forma de guvernământ: republică unitară pluripartidistă cu o singură cameră legislativă (Adunarea Națională)

Geografie: relief și soluri

Ca urmare a reliefului său accidentat, Azerbaidjanul este caracterizat de o mare varietate de peisaje. Mai mult de două cincimi din teritoriul său este ocupat de câmpii, aproximativ jumătate se află la o altitudine cuprinsă între 400 și 1.500 de metri, iar zonele mai înalte ocupă puțin peste o zecime din suprafața totală.

Cele mai înalte vârfuri sunt Bazardyuzyu (Bazardüzü; 4.466 de metri), Shakhdag și Tufan, toate făcând parte din lanțul caucazian, a cărui creastă face parte din granița nordică a Azerbaidjanului. Vârfuri aspre și culmi magnifice, tăiate de defileele adânci ale râurilor de munte, fac din această parte a Azerbaidjanului o regiune de o mare frumusețe naturală. În același timp, țara se află într-o regiune caracterizată de un grad ridicat de activitate seismică.

Vârfurile din sud-vestul Azerbaidjanului, formează al doilea sistem muntos important, care include lanțurile Shakhdag, Murovdag și Zangezur, ale căror vârfuri se ridică la aproape 3.000 de metri. Lacul Geygyol, mare și pitoresc, se află la o altitudine de 5.138 de metri.

Partea de sud-est a Azerbaidjanului este mărginită de Munții Talish (Talysh), care constă din trei lanțuri longitudinale, cu Muntele Kyumyurkyoy drept cel mai înalt vârf (2,5 km), și de câmpia Länkäran, de-a lungul coastei caspice. Această câmpie, o extensie a câmpiei Kura-Aras, ajunge până la granița iraniană, în apropiere de Astara.

Kura-Aras este denumită după râul principal, Kura (Kür), și afluentul său Aras (Araz).

O rețea bine dezvoltată de canale între râurile Kura și Aras face posibilă irigarea unei mari părți a câmpiei. Canalul Upper Karabakh , cu o lungime de 172 de kilometri, asigură o legătură vitală între râul Aras și lacului de acumulare Mingäçevir de pe râul Kura. Acesta are o suprafață de 376,5 km pătrați și o adâncime maximă de 75 de metri. Numai canalul Karabakh irigă peste 250.000 de acri (100.000 de hectare) de terenuri fertile și, în plus, alimentează râul Aras cu apă în timpul perioadelor secetoase de vară.

Canalul Upper Shirvan, al doilea cel mai important canal, are o lungime de 122,3 km și irigă, de asemenea, aproximativ 250.000 de hectare.

Clima verilor lungi

Clima subtropicală uscată din centrul și estul Azerbaidjanului se caracterizează printr-o iarnă blândă și o vară lungă (patru până la cinci luni) și foarte caldă, cu temperaturi medii de aproximativ 27 °C și temperaturi maxime care ating 43 °C.

Sud-estul Azerbaidjanului este caracterizat de un climat subtropical umed, cu cele mai mari precipitații din țară, de aproximativ 1.200-1.400 milimetri pe an, cea mai mare parte a acestora căzând în lunile reci.

În Naxçıvan, la altitudini cuprinse între 2.300 și 3.300 de metri, predomină un climat continental uscat, cu o iarnă rece și o vară uscată și caldă. Zona de pădure montană are un climat moderat de rece, în timp ce un climat de tundră caracterizează altitudinile de 3.000 de metri și peste. Înghețurile și căderile abundente de zăpadă fac ca trecătorile de la astfel de altitudini să fie inaccesibile timp de trei sau patru luni pe an.

Viața vegetală și animală

Zonele de vegetație naturală variază în funcție de altitudine. În zonele de câmpie și la poalele regiunilor muntoase predomină condițiile de stepă și semidesert. Pantele munților sunt acoperite cu păduri de fag, stejar și pin. Mai sus există o zonă de pajiști alpine. Regiunea Länkäran din sudul Azerbaidjanului are o vegetație veșnic verde și păduri dese de fag și stejar.

În zonele joase, viața animală include gazele, șacali și hiene, precum și specii de reptile și rozătoare. Regiunile muntoase sunt locuite de cerb caucazian, căprioară, mistreț, urs brun, linx, bizon european, căprioară și leopard, deși acesta din urmă este rar. Iernile blânde atrag multe păsări pe coasta Mării Caspice, iar rezervațiile naturale oferă un loc sigur pentru flamingo, lebede, pelicani, heroni, egrete, păsări de nisip și potârnichi.

Componența etnică

Azerbaidjanii – azerii – vorbitori de limbă turcă reprezintă aproximativ nouă zecimi din populația țării; restul populației cuprinde doar mici concentrații de minorități – printre care lezgii (care vorbesc o limbă caucaziană), rușii și armenii. Etnicii azerbaidjeni combină în ei înșiși tulpina turcică dominantă, care a ajuns în Azerbaidjan mai ales în timpul migrațiilor Oghuz Seljuq din secolul al XI-lea, cu amestecuri vorbite de locuitori mai vechi – iranieni și alții – care au trăit în Transcaucazia din cele mai vechi timpuri. La sfârșitul secolului al XX-lea, aproximativ 13 milioane de azeri trăiau în străinătate, cei mai mulți dintre ei în Iran.

La începutul secolului al XXI-lea, populația din exclava azeră Naxçıvan (situată în întregime în Armenia) era aproape în întregime de etnie azeră, în timp ce enclava Nagorno-Karabah (situată în întregime în Azerbaidjan) era predominant de etnie armeană. În perioada sovietică au existat mai multe dezacorduri cu privire la statutul celor două teritorii. După mai multe răsturnări de situație, guvernul sovietic a prevăzut ca Naxçıvan să fie recunoscută ca o Republică Socialistă Sovietică Autonomă (R.S.S.A.) cu legături strânse cu Azerbaidjanul, în timp ce Karabahul urma să rămână în cadrul R.S.S.A. Azerbaidjan, dar cu o autonomie bine consolidată. La începutul anilor 1920, regiunea, inclusiv zona sa muntoasă, a fost confirmată ca Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah.

Azerbaidjan: urban-rural

Puțin mai mult de jumătate din populație trăiește în zone urbane. Cea mai dens populată regiune este Peninsula Abșeron, pe coasta vestică a Mării Caspice. Baku, cel mai mare oraș din Azerbaidjan și cel mai important oraș industrial din Transcaucazia, este situat în această peninsulă, la fel ca și alte orașe industriale, inclusiv Sumqayıt. Baku este un oraș mare, situat pe terase naturale care coboară spre un golf al Mării Caspice. Orașul are un bulevard pitoresc lung de 3,2 kilometri și multe situri istorice.

Alte zone cu populație densă se găsesc în anumite regiuni de câmpie și de podiș. Gäncä este al doilea oraș ca mărime și principalul centru urban din interior.

Cea mai mare densitate a populației rurale se găsește în Länkäran și Masallı, în sud-est.

La sfârșitul anilor 1980, populații considerabile de azeri și armeni au fost alungate din țările celeilalte ca urmare a conflictului etnic și a disputelor privind regiunea Nagorno-Karabah. În plus, luptele pe scară largă de la începutul anilor 1990, precum și extinderea teritorială a etnicilor armeni în Azerbaidjan, au dus la strămutarea unui număr semnificativ de azeri. Conflictul dintre armeni și azeri cu privire la Nagorno-Karabah, care a persistat până în secolul XXI, a fost complicat de o declarație oficială de independență a Republicii Nagorno-Karabah în 1992 (o revendicare care nu a reușit să obțină recunoașterea din partea comunității internaționale).

Limba

Limba azeră este membră a grupului Oghuz de Vest din ramura de sud-vest a limbilor turcești. Tradiția literară datează din secolul al XV-lea. Până în secolul al XX-lea s-a folosit alfabetul arab; alfabetul chirilic a fost introdus în 1939. În 1992, guvernul azer a trecut de la alfabetul chirilic la cel roman ca ortografie oficială.

Afilierea religioasă

Azerbaidjanul este o țară predominant musulmană; peste trei cincimi din populație este șiităʿi, iar aproximativ o treime este sunnită. Membrii Bisericii Ortodoxe Ruse sau ai Bisericii Ortodoxe Armene constituie un procent foarte mic din populație.

Populație

Azerbaidjanul are o populație tânără și în creștere. Ratele natalității și mortalității din Azerbaidjan sunt ambele ușor sub media globală. Totuși, speranța de viață este aproximativ aceeași cu media globală, de aproximativ 73 de ani. Mai mult de o cincime din populație are sub 15 ani, în timp ce aproximativ jumătate din populație are sub 30 de ani.

Economie

Azerbaidjanul este o țară industrială și agrară dezvoltată. Accentul pus pe industria grea a extins considerabil două industrii tradiționale – petrolul și gazele naturale – dar ingineria, industria ușoară și producția alimentară au, de asemenea, o importanță tot mai mare.

La începutul anilor 1990, Azerbaidjanul a început tranziția către o economie de piață. Prețurile la majoritatea bunurilor au fost liberalizate, iar unele întreprinderi de stat au fost privatizate. Cu toate acestea, privatizarea terenurilor a decurs lent.

Resurse

La începutul secolului al XX-lea, Azerbaidjanul a fost principalul producător mondial de petrol și a fost, de asemenea, locul de naștere al industriei moderne de rafinare a petrolului. În 1901, de exemplu, Azerbaidjanul a produs 11,4 milioane de tone de petrol, mai mult decât Statele Unite; a reprezentat mai mult de jumătate din producția mondială. Cu toate acestea, pe măsură ce secolul al XX-lea a avansat, rolul Azerbaidjanului în producția de petrol a scăzut pe măsură ce industria s-a dezvoltat în alte regiuni ale URSS și în alte părți ale lumii.

În anii 1990, exploatarea vastelor câmpuri petroliere de sub Marea Caspică a fost complicată de instabilitatea politică din Azerbaidjan, de conflictele etnice din regiune, de pretențiile rusești asupra câmpurilor caspice și de disputele privind amplasarea noilor conducte.

Azerbaidjanul are și alte resurse naturale, inclusiv gaze naturale, ape iodobromurate, minereuri de plumb, zinc, fier și cupru, sienite nefelinice utilizate în producția de aluminiu, sare comună și o mare varietate de materiale de construcție, inclusiv marnă, calcar și marmură.

Agricultură

Agricultura Azerbaidjanului s-a dezvoltat considerabil în a doua parte a secolului al XX-lea. Aproape jumătate din suprafața totală a țării este adecvată pentru agricultură, iar aproximativ două cincimi din aceasta este cultivată.

Cerealele sunt principalul produs agricol, iar bumbacul brut este a doua cea mai valoroasă cultură. Condițiile favorabile pentru struguri au contribuit la dezvoltarea viticulturii. Iar, vinul este aproape în totalitate exportat. Alte culturi includ legume (în special soiuri timpurii), fructe, nuci și alune. Unele districte, în special cele din jurul orașelor Șäki, Zaqatala și Göyçay, sunt – așa cum au fost în mod tradițional – implicate în creșterea viermilor de mătase.

Producția mare de produse de bază nu este caracteristică zootehniei din Azerbaidjan.

Pescuitul din Azerbaidjan are o importanță deosebită datorită sturionilor din Marea Caspică; din icrele de sturion se obține caviar de renume internațional. Cu toate acestea, stocurile de sturioni sunt în curs de epuizare, ca urmare a poluării apelor caspice.

Industrie

Azerbaidjanul are o bază industrială diversificată, în care predomină ramurile principale ale industriei grele – energie electrică, industria prelucrătoare și producția chimică. S-au dezvoltat ramuri ale industriei prelucrătoare, care produc îngrășăminte minerale, benzină, kerosen, erbicide, uleiuri industriale, cauciuc sintetic și materiale plastice, iar orașul Sumqayıt a devenit principalul centru al acestei industrii, precum și al metalurgiei feroase.

Industriile manufacturiere ale țării au crescut considerabil la sfârșitul secolului al XX-lea. Azerbaidjanul produce echipamente pentru industria petrolieră și a gazelor, echipamente electrice de toate tipurile, precum și numeroase aparate și instrumente. Acest tip de industrie este localizat mai ales în orașe ca Baku, Gäncä și Mingäçevir.

Printre produsele industriale ușoare se numără textilele din bumbac și lână, tricotajele, articolele de uz casnic tradiționale și suvenirurile, încălțămintea și alte bunuri de consum. Șäki, Xankändi, Gäncä, Mingäçevir și Baku sunt principalele centre ale acestei industrii. Fabricile de prelucrare a produselor alimentare sunt distribuite destul de uniform în întreaga republică.

Dezvoltarea industriei din Azerbaidjan a creat o cerere de combustibil și de furnizare de energie electrică. Toată energia electrică este produsă în centrale termoelectrice care ard combustibili fosili, și care au fost construite în întreaga țară.

Comerțul din Azerbaidjan

Azerbaidjanul exportă produse chimice, utilaje, alimente (în special struguri și alte fructe și legume), băuturi, petrol și gaze naturale, fier și oțel, metale neferoase și alte produse; importurile sale includ fier și oțel, utilaje și alimente și băuturi, în special carne și lapte. Principalii parteneri comerciali ai Azerbaidjanului sunt Rusia, Turcia, China și Italia; țara are, de asemenea, legături comerciale cu Georgia, Belarus, Marea Britanie, Israel și republicile din Asia Centrală. Azerbaidjanul nu are relații comerciale cu Armenia din cauza conflictului din Nagorno-Karabah.

Transport

Puține dintre râurile din Azerbaidjan sunt navigabile, iar majoritatea mărfurilor – inclusiv cele transportate în afara țării – sunt transportate pe calea ferată și cu camioanele. Porțiuni considerabile din rețeaua feroviară sunt electrificate. Principalele mărfuri transportate sunt produsele petroliere, materialele de construcție, lemnul și cerealele. O linie de cale ferată importantă traversează valea Kura și leagă Baku de Tbilisi și Batumi din Georgia. O altă cale ferată este paralelă cu Marea Caspică, la nord de Baku.

Transportul auto este utilizat pe scară largă atât pentru mărfuri, cât și pentru pasageri. Drumurile leagă diferite părți ale țării și sunt adesea singurul mijloc de comunicare terestră între districtele montane îndepărtate și centrele administrative și orașele mari.

Baku, situat pe Marea Caspică, este un port maritim foarte aglomerat, unde se transportă mărfuri precum petrol, lemn, cereale și bumbac. Legătura cu feribotul dintre Baku și Turkmenbașa (tot pe Marea Caspică, în Turkmenistan) sporește considerabil cantitatea de mărfuri care tranzitează Azerbaidjanul. Rutele aeriene leagă Baku de numeroase orașe europene și asiatice.

Regiuni economice

Regiunea Abșeron include Peninsula Abșeron și alte câteva zone din estul Azerbaidjanului. Ca urmare a poziției sale geografice avantajoase, Abșeron este străbătută de rute de marfă care leagă Azerbaidjanul și întreaga Transcaucazie de Caucazul de Nord și Asia Centrală. Autostrăzile pornesc din peninsulă spre fiecare colț al republicii.

Deși se află pe malul Mării Caspice, regiunea Abșeron rămâne totuși una dintre cele mai aride părți ale Azerbaidjanului. Principala sa bogăție naturală este minerală, inclusiv petrolul, gazele naturale, apele iodobromurate și calcarul utilizat în construcții și în producția de ciment. Baku își datorează creșterea modernă dezvoltării industriei petroliere; și uzinele de prelucrare a petrolului atrag lucrători din multe zone. Orașul Sumqayıt, situat la 35 de kilometri la nord-vest de Baku, este în prezent un centru al industriei siderurgice, metalurgice neferoase și chimice, deși se are în vedere dezvoltarea ingineriei ușoare.

Länkäran: plantații de ceai

În regiunea Länkäran din sudul Azerbaidjanului înfloresc culturile de climă caldă, cum ar fi ceaiul, feijoa (un arbust fructifer), orezul, strugurii, tutunul și citricele. Regiunea produce, de asemenea, legume de primăvară și de iarnă. Orașele Länkäran, Astara și Masallı sunt mici, iar industria locală se ocupă în principal de prelucrarea produselor agricole, în timp ce în munți, populația Talysh confecționează covoare și mochete colorate.

Regiunea Quba-Xaçmaz se află la nord de Abșeron. Câmpiile sale joase de coastă sunt specializate în producția de cereale și legume, în timp ce livezi vaste înconjoară orașele Quba și Qusar. Pantele munților sunt folosite pentru pășunat. Sunt crescute rase speciale de oi; pieile lor sunt folosite în industria locală a blănurilor.

Regiunea Shirvan, o parte a Azerbaidjanului dezvoltată din punct de vedere industrial și agricol, este centrată pe Câmpia Shirvan. Aici se află centrala hidroelectrică Mingäçevir. Zona are, de asemenea, o rețea de drumuri bine dezvoltată. Industria este în general angajată în procesarea produselor agricole precum bumbacul, strugurii și fructele. Cele mai importante podgorii se află în vecinătatea orașului Șamaxı, un oraș renumit pentru vinurile sale, în special Matrasa și Shemakha, care sunt, respectiv, roșu sec și dulce. În Kürdämir se produce un vin de desert parfumat. Cele mai bune soiuri de rodii sunt cultivate în apropiere de Göyçay.

Regiunea Mugano-Salyan, situată la sud de râul Kura și în limitele câmpiilor Mili și Mugan, este specializată în cultivarea bumbacului (sub irigații), producând aproximativ șapte zecimi din producția brută de bumbac a Azerbaidjanului. Fabricile de egrenare a bumbacului sunt situate în Bärdä, Salyan și Äli-Bayramlı, toate acestea, pe lângă faptul că se află pe râul Kura, au avantajul de a fi situate pe căi ferate și drumuri auto. În apropiere de Äli-Bayramlı se află o centrală termică.

Regiunea de sud-vest include Nagorno-Karabah și districtele administrative Laçin, Füzuli și Qubadlı. Deoarece altitudinea medie este de 4.900 de metri, este una dintre zonele din țară în care relieful accidentat împiedică dezvoltarea transporturilor, a industriei și a agriculturii. Producția agricolă este concentrată în văile montane. Zootehnia constituie un procent mare din producția agricolă brută, ramurile principale fiind creșterea oilor și a porcilor. Strugurii, tutunul și cerealele sunt principalele culturi; principalele industrii sunt vinificația, fabricarea mătasei și electrotehnica.

Regiunea Gäncä-Qazax este situată în centrul Transcaucaziei, aproape de intersecția dintre Azerbaidjan, Armenia și Georgia. Regiunea dispune de condiții favorabile pentru agricultura intensivă. Această parte a Azerbaidjanului este traversată de rute comerciale din timpuri imemoriale, iar orașul antic Ganja (Gäncä) este un exemplu. Este un centru industrial, cu industrii alimentare, inginerești, chimice și metalurgice neferoase.

Regiunea Șäki-Zaqatala include orașele Șäki, Zaqatala și Balakän. Teritoriul său se învecinează cu lanțul muntos Caucazului Mare, care o protejează de vânturile reci din nord. Numeroasele râuri de munte asigură rezerve ample de apă, iar regiunea este dens populată. Printre produsele agricole se numără tutunul, plantele aromatice (mentă, busuioc și trandafiri), orezul, porumbul și diverse fructe. Zona este, de asemenea, un producător important de alune și nuci.

Regiunea Naxçıvan este un semide;ert tipic, deși irigațiile au făcut posibilă cultivarea strugurilor, a bumbacului și a cerealelor. Există mai multe surse de apă minerală în zonele de la poalele munților.

Administrație și condiții sociale

Constituția Azerbaidjanului din 1978, din epoca sovietică, a fost ulterior revizuită sau înlocuită prin Actul de independență din 1991 și prin decrete prezidențiale și parlamentare. În 1995, o nouă constituție a fost aprobată cu o majoritate covârșitoare prin referendum. Constituția prevede un sistem legislativ unicameral, ai cărui membri sunt aleși direct pentru mandate de cinci ani. Șeful statului este președintele, care este, de asemenea, ales prin sufragiu universal direct pentru un mandat de șapte ani. Un amendament constituțional adoptat în 2009 a eliminat limita de două mandate prezidențiale.

Printre partidele politice se numără Partidul Noul Azerbaidjan (fondat de fostul președinte Heydar Aliyev), Frontul Popular din Azerbaidjan, naționalist și pro-turc, Noul Partid al Egalității (Musavat), Partidul Social Democrat din Azerbaidjan, Partidul Independenței Naționale din Azerbaidjan și Partidul Comunist Unit din Azerbaidjan, fondat după ce predecesorul său a fost interzis în 1991.

În 1992, Azerbaidjanul a aderat la Organizația Națiunilor Unite, iar în 1993 a devenit în mod oficial membru al Comunității Statelor Independente (CSI).

Forțele armate și securitatea

Azerbaidjanul a format o armată națională în 1991, care include o armată (formată parțial din personal și material din Armata a 4-a sovietică), o marină și o forță aeriană. Forțele rusești și-au încheiat retragerea din Azerbaidjan în 1993. Serviciul militar este voluntar; persoanele sunt eligibile pentru a servi în forțele armate la vârsta de 18 ani, iar obligațiile de serviciu durează 18 luni (12 luni pentru absolvenții de universitate). Conflictul cu Armenia cu privire la Nagorno-Karabah a dominat planificarea militară azeră în anii 1990.

Ministerul Afacerilor Interne, care este responsabil de securitatea internă și de activitatea generală a poliției, a fost reorganizat în 1993. Rata criminalității în Azerbaidjan a crescut în anii 1990, fiind exacerbată de dislocarea socială care a însoțit conflictul din Nagorno-Karabah.

Educație

În Azerbaidjan, educația este obligatorie între 6 și 17 ani. Învățământul primar începe la vârsta de 6 ani; învățământul secundar, care începe la vârsta de 10 ani, constă în două cicluri de cinci și, respectiv, doi ani. Azera este limba principală de predare, deși în învățământul superior, în unele domenii tehnice se preferă în continuare limba rusă. În perioada sovietică, analfabetismul a fost practic eradicat și a fost creată o rețea de institute de învățământ superior, centre de cercetare și organisme similare.

O serie de universități și institute de învățământ sunt situate în Baku. Printre acestea se numără Universitatea Economică de Stat din Azerbaidjan (fondată în 1929), care include facultăți de comerț, finanțe și management; Universitatea de Stat din Azerbaidjan de limbi străine (fondată în 1937), care include facultăți de limba rusă, engleză și franceză; Universitatea de Stat din Azerbaidjan de Cultură și Arte Frumoase (fondată în 1945); Universitatea de Medicină din Azerbaidjan (fondată în 1930), care include facultăți de stomatologie, pediatrie, medicină generală și farmacie; și Universitatea Tehnică din Azerbaidjan (fondată în 1950), care oferă studii în domenii care includ știința mașinilor, metalurgie, inginerie radio și comunicații și transporturi. Academia Națională de Științe din Azerbaidjan (fondată în 1945), situată tot în Baku, coordonează activitățile centrelor de cercetare, inclusiv ale institutelor de cibernetică, fizică, probleme teoretice ale tehnologiei chimice, procese petrochimice și genetică.

Sănătate și bunăstare

Azerbaidjanul are un serviciu de sănătate bine stabilit, cu câteva clinici specializate și institute de cercetare medicală. Serviciile medicale, furnizate gratuit pacienților, sunt susținute prin impozitarea generală a lucrătorilor individuali și prin impozite pe veniturile fabricilor și ale altor firme.

Viața culturală

De-a lungul istoriei sale îndelungate, Azerbaidjanul a dat lumii un număr de gânditori, poeți și oameni de știință remarcabili. Printre oamenii de știință și filosofii medievali, pot fi remarcați Abul Hasan Bakhmanyar (secolul al XI-lea), autorul a numeroase lucrări de matematică și filosofie, și Abul Hasan Shirvani (secolele XI-XII), autorul unei complexe lucrări de astronomie. Poetul și filosoful Nẹzāmī, numit Ganjavī după locul său de naștere, Ganja, a fost autorul operei Khamseh („Quintupletul”), compusă din cinci poeme romantice, printre care „Comoara misterelor”, „Khosrow și Shīrīn” și „Leyli și Mejnūn”.

Poporul din Azerbaidjan și-a păstrat tradiția muzicală. De exemplu, arta ashugilor, care improvizează cântece pe propriul acompaniament la un instrument cu coarde numit kobuz, rămâne extrem de populară. Mugams, compoziții vocale și instrumentale, sunt, de asemenea, foarte cunoscute, orașul Shusha fiind deosebit de renumit pentru această artă.

Instituțiile culturale ale Azerbaidjanului, inclusiv muzeele, teatrele și bibliotecile publice, se află în Baku. Multe dintre acestea au fost înființate după cel de-al Doilea Război Mondial. Orașul are muzee dedicate artei, istoriei și literaturii din Azerbaidjan. În Nagorno-Karabah există un muzeu cu materiale despre istoria și arheologia poporului armean din regiune.

Opera și baletul sunt foarte frecventate. Unii dintre compozitorii din Azerbaidjan, în special Uzeir Hajjibekov (operele Ker-Ogly și Leyli și Mejnūn și opereta Arshin Mal ʾAlan) și Kara Karayev (baletele Șapte frumuseți și Calea tunetului), au reputație internațională. Muzica simfonică a celei din urmă este, de asemenea, bine cunoscută în străinătate.

În toată perioada sovietică, literatura azeră a fost controlată de un sistem care vedea un pericol mortal chiar și în un minim de libertate creativă. Scriitorii și alți intelectuali azeri au fost supravegheați îndeaproape și au fost supuși la diferite grade de persecuție.

În Azerbaidjan nu există edituri private; câteva firme guvernamentale publică cărți și reviste științifice, precum și cărți și reviste despre artă și literatură în azeră, rusă și alte limbi. În 1992, guvernul azer a trecut de la alfabetul chirilic la cel roman.

Revistele Literaturny Azerbaydzhan (în limba rusă), Azerbaidjan Gadïnï („Femeia azeră”, în azeră) și Azerbaydzhanskoye neftyanoye khozyaystvo („Economia petrolieră azeră”, în rusă) au cel mai mare tiraj.

Baku are mai multe posturi de radio, un studio de televiziune și un studio de film.

Istorie

În antichitate și în perioada medievală timpurie, Transcaucazia de est era populată de vorbitori de limbă iraniană, de triburi turcești nomade, de kurzi și de albanezii caucazieni, care s-au convertit la creștinism în secolul al IV-lea și au intrat sub influența culturală a armenilor. Invaziile selgiucizilor din secolul al XI-lea au schimbat compoziția populației locale și au dus la dominația lingvistică a limbilor turcice oghuz. Dar, spre deosebire de turcii otomani care au ajuns să domine Anatolia, musulmanii caucazieni din Azerbaidjan de la începutul secolului al XVI-lea au devenit musulmani șiiʿi, mai degrabă decât sunniți, și au continuat să se dezvolte sub influența socială și culturală persană. Hanatele conduse de persani din Shirvan (Șamaxı), Baku, Ganja (Gäncä), Karabakh și Erevan au dominat această frontieră a Iranului.

Suzeranitatea rusă

După o serie de războaie între Imperiul Rus și Iran, tratatele de la Golestān (Gulistan; 1813) și Turkmenchay (Torkmānchāy; 1828) au stabilit o nouă graniță între cele două imperii. Rusia a dobândit Baku, Shirvan, Ganja, Nakhichevan (Naxçıvan) și Erevan. De acum înainte, turcii azerbaidjeni din Caucaz au fost separați de majoritatea compatrioților lor lingvistici și religioși, care au rămas în Iran. Azerbaidjanii de ambele părți ale frontierei au rămas în mare parte rurali, deși în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut o mică clasă de comercianți și o clasă muncitoare. Pe măsură ce Baku a devenit principala sursă de petrol pentru Rusia, zeci de mii de muncitori iranieni, armeni și ruși s-au îndreptat spre Peninsula Abșeron în căutarea unui loc de muncă, iar influența economică și politică rusă s-a făcut simțită în ambele părți ale Azerbaidjanului.

Înainte de 1918 nu exista niciun stat specific azer și, în loc să se considere parte a unei tradiții naționale continue, precum georgienii și armenii, musulmanii din Transcaucazia se vedeau pe ei înșiși ca parte a lumii musulmane mai largi, ummah. Rușii îi numeau „tătari”; etnonimul azer (azarbayjanli) a intrat în uz târziu, la început printre intelectualii naționaliști urbani. Abia în perioada sovietică a devenit denumirea oficială și larg acceptată pentru acest popor.

Încorporarea în Imperiul Rus a oferit o nouă piață de desfacere pentru azerii educați, unii dintre ei întorcându-se de la educația lor religioasă la o viziune mai seculară. Printre primii savanți și publiciști care au început să studieze limba azeră se numără ʿAbbās Qolī Āghā Bāqıkhānlı (Bakikhanov), care a scris poezii, precum și istorii ale regiunii, și Mīrzā Fatḥ ʿAlī Ākhūndzādeh (Akhundov), autorul primelor piese de teatru azere. Deși, în cele din urmă, aceste figuri vor fi încorporate într-o narațiune națională ca predecesori ai renașterii turcești, o varietate de impulsuri conflictuale au stimulat intelectualii azerilor timpurii – loialitatea față de imperiul țarist, influența continuă a culturii persane și dorința de a învăța în Occident. Deși nicio ideologie sau mișcare coerentă unică nu a caracterizat intelectualitatea azeră, până în 1905, un număr tot mai mare de scriitori și jurnaliști au adoptat programul intelectualului naționalist ʿAlī Bay Huseynzadeh: „Turcificați, islamizați, europenizați” („Turklashtirmak, Islamlashtirmak, Avrupalashtirmak”).

Orașul Baku, care în 1901 producea mai mult de jumătate din producția mondială de petrol, era complex segregat, cu ruși și armeni în partea centrală a orașului și musulmani grupați în cartiere distincte. Pe măsură ce resentimentele sociale se înrăutățeau, în special în perioadele de incertitudine politică, diferențele etnice și religioase au definit liniile de luptă; în 1905 și 1918 au avut loc ciocniri sângeroase între azerii și armenii locali. O ierarhie a aptitudinilor, a educației și a salariilor îi plasa pe musulmani în partea de jos și pe creștini în partea de sus. În virtutea unei cote de reprezentare a populației necreștine și a unui sistem de vot bazat pe proprietățile deținute, duma (consiliul legislativ) orașului Baku a rămas în mâinile armenilor și rușilor bogați. Azerii au rămas la marginea mișcării muncitorești.

Niciunul dintre micile partide și grupuri politice care au apărut după 1905 nu a avut prea mulți adepți în afara intelectualității, deși Musavat („Egalitate”), fondat în 1911 și condus de Mehmed Emin Rasulzadeh, s-a dovedit a fi cel mai longeviv. Anxietatea față de „amenințarea” armeană, percepția distanței și ostilitatea față de acest element privilegiat din mijlocul lor și sentimentul că azerii erau legați în mod important de alți musulmani, în special de turci, au devenit parte a sentimentului de sine al azerilor.

Azerbaidjanul independent

Odată cu victoria bolșevicilor în Revoluția rusă din 1917 și cu retragerea trupelor rusești de pe frontul caucazian în timpul Primului Război Mondial (1914-18), liderii azerilor s-au alăturat armenilor și georgienilor într-un scurt experiment de autonomie transcaucaziană (februarie-aprilie 1918). O încercare și mai scurtă de unitate într-o republică federativă independentă a Transcaucaziei (aprilie-mai) s-a destrămat, iar în cele din urmă au fost înființate trei republici independente separate. Azerbaidjanul a fost declarat stat independent la 28 mai 1918, dar Baku a rămas în mâinile unui guvern comunist, ajutat de soldații armeni locali, care înăbușiseră o revoltă musulmană în martie.

Aliați cu armata turcă care înainta, în septembrie 1918 naționaliștii azeri și-au asigurat capitala, Baku, și s-au angajat într-un masacru al armenilor.

Cu toate acestea, chiar și atunci când au asigurat controlul asupra Baku, naționaliștii azeri s-au confruntat cu o populație mixtă de muncitori ruși, armeni și musulmani care au urmat o lungă educație socialistă și sindicalistă. În rândul țărănimii de care depindeau, conștiința națională era încă în mare parte absentă, iar naționaliștii nu au fost niciodată pe deplin siguri în Baku, unde bolșevismul avea rădăcini adânci. Odată cu sfârșitul Primului Război Mondial, turcii s-au retras; au fost înlocuiți de britanici, care au rămas până în august 1919. Fragila republică a primit recunoașterea de facto din partea aliaților la 15 ianuarie 1920, dar când Armata Roșie a mărșăluit în Baku în aprilie 1920, rezistența a fost rapid înfrântă.

Perioada sovietică și post-sovietică

Republica Socialistă Sovietică Azerbaidjan a durat 71 de ani. A făcut parte din Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană din 1922 până în 1936 și, la fel ca Georgia și Armenia, a cunoscut o dezvoltare economică, o urbanizare și o industrializare considerabile. Deși educația în Azerbaidjan a fost promovată și azerii au fost plasați în poziții de putere, republica a fost strâns controlată de Moscova, în special în anii de guvernare ai lui Iosif Stalin (1928-53), când M.A. Bagirov a condus Partidul Comunist din Azerbaidjan. Devenind o societate mai urbană, mai educată și mai mobilă din punct de vedere social, Azerbaidjanul a fost împărțit între zonele rurale mai tradiționale, subdezvoltate, și orașul cosmopolit Baku. După moartea lui Stalin, republica s-a bucurat de o autonomie ceva mai mare, iar elitele politice și intelectuale naționale au înflorit.

Conflictul din Nagorno-Karabah, dizolvarea Uniunii Sovietice și președinția lui Heydar Aliyev

Atunci când conflictul cu armenii din Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah din Azerbaidjan a izbucnit în februarie 1988, aceste elite au fost liderii atât pentru Frontul Popular Azerbaidjan, care se opunea, cât și pentru oponenții lor comuniști. Protestele violente și ciocnirile interetnice care i-au vizat atât pe armeni, cât și pe azeri la sfârșitul anilor 1980, pogromurile antiarmeene de la Sumgait în 1988 și de la Baku în 1990, precum și războiul continuu dintre azerii și armenii din Nagorno-Karabah au dus la o acțiune militară a Moscovei împotriva republicii în ianuarie 1990. Odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul anului următor, a fost declarată Republica Nagorno-Karabah; în urma unui referendum care a indicat sprijinul popular pentru independență, precum și a alegerilor din decembrie, independența republicii a fost proclamată oficial în primele zile ale anului 1992, o acțiune nerecunoscută de comunitatea internațională. Conflictul la scară largă care a explodat între armenii din Nagorno-Karabah și azeri la scurt timp după aceea a fost în cele din urmă stopat de un armistițiu în 1994, care, deși încălcat periodic, a reușit în mare parte să reziste.

Partidul Comunist din Azerbaidjan și-a păstrat puterea până în 1992. După lovitura de stat eșuată împotriva liderului sovietic Mihail Gorbaciov la Moscova, în august 1991, Azerbaidjanul s-a declarat independent, iar șeful partidului, Ayaz Mutalibov, a fost ales primul său președinte. În mai 1992, Frontul Popular din Azerbaidjan l-a răsturnat pe Mutalibov și a forțat organizarea de noi alegeri, în care candidatul său, Abulfez Elchibey, a ieșit victorios pe o platformă de separare de Comunitatea Statelor Independente și de menținere a controlului asupra Nagorno-Karabah. Elchibey a fost la rândul său răsturnat în iunie 1993 de Heydar Aliyev, un fost oficial KGB și lider al Partidului Comunist azer, care a adoptat retorica naționalismului azer.

În următorul deceniu, guvernul Aliyev a menținut controlul – se pare că prin intimidarea presei și a grupurilor de opoziție și prin manipularea alegerilor – dar nu a reușit să rezolve conflictul din Nagorno-Karabah, în ciuda numeroaselor întâlniri la nivel înalt între Aliyev și liderii armeni. Discuțiile au fost îngreunate de declarația de independență din 1992, emisă de autoproclamata Republică Nagorno-Karabah. Ulterior, enclava a organizat alegeri periodice, ale căror rezultate au fost clar respinse de Azerbaidjan ca fiind ilegale conform dreptului internațional. În plus, luptele din Nagorno-Karabah au dus la strămutarea unor populații substanțiale, atât de armeni, cât și de azeri, iar până la momentul încetării focului din 1994, armenii din Nagorno-Karabah și-au extins stăpânirea asupra teritoriului azer.

Tensiunile au fost inflamate și mai mult la sfârșitul anilor 1990 prin numirea unui fost președinte din Nagorno-Karabah în funcția de prim-ministru al Armeniei; în Azerbaidjan, această măsură a fost considerată în mare parte ca o provocare deliberată, iar discuțiile au fost îngreunate și mai mult. De asemenea, relațiile au fost tensionate cu Rusia, care a considerat că guvernul din Azerbaidjan nu făcea prea multe pentru a-i opri pe rebelii ceceni să opereze de pe teritoriul azer.

Președinția lui Ilham Aliyev

Între timp, veniturile din petrol în Azerbaidjan au început să crească vertiginos, pe măsură ce au fost descoperite noi zăcăminte și au fost semnate noi contracte cu companii occidentale pentru exploatarea acestora. În 2003, bătrânul Aliyev a murit și a fost succedat de fiul său, Ilham, pe care Aliyev îl pregătise pentru succesiune.

Scandalizate de aparenta accedere la putere a unei linii ereditare, grupurile politice de opoziție au organizat o serie de proteste violente care nu au reușit să îl împiedice pe tânărul Aliyev să ajungă la președinție. Pe parcursul mandatului său, Aliyev a direcționat veniturile obținute din explozia petrolului din Marea Caspică în parte către dezvoltarea capacității militare azere, care în 2006 era descrisă ca fiind aproape de capacitatea necesară pentru a sfida forțele din Nagorno-Karabah. În același an, Nagorno-Karabah a adoptat un referendum prin care a aprobat o nouă constituție și, în anul următor, a organizat a patra rundă de alegeri. Deși liderii din regiunea disputată au sperat că astfel de demonstrații de guvernare democratică vor sprijini revendicarea suveranității teritoriului, nici Azerbaidjanul și nici restul comunității internaționale nu au recunoscut pretențiile de independență ale regiunii. Eforturile de soluționare a conflictului au continuat, iar în noiembrie 2008, Aliyev a semnat un acord cu președintele armean Serzh Sarkisyan, prin care se angaja să intensifice eforturile celor două țări de a soluționa conflictul din Nagorno-Karabah.

Aliyev a fost ales pentru un al doilea mandat în cadrul scrutinului prezidențial din octombrie 2008, pe fondul unui boicot al opoziției împotriva măsurilor restrictive ale alegerilor. Observatorii internaționali și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că procedurile nu au fost suficient de libere și corecte, în parte din cauza restricțiilor impuse presei și a lipsei unei concurențe puternice. La începutul anului 2009, o serie de modificări constituționale menite să consolideze poziția lui Aliev au fost adoptate prin referendum. Printre dispozițiile acestora se numărau eliminarea limitei de două mandate la președinție, ceea ce i-ar permite lui Aliyev să candideze pentru un al treilea mandat în anii următori, precum și noi restricții privind mass-media.

Aliyev a câștigat un al treilea mandat de președinte în octombrie 2013, obținând aproape 85% din voturi, pe care opoziția le-a denunțat ca fiind marcate de fraude. Alegerile au avut loc pe fondul unei intensificări a represiunii asupra presei independente și a activității politice: în lunile care au precedat și au urmat alegerilor, au existat numeroase rapoarte cu privire la jurnaliști și activiști care au fost hărțuiți, reținuți și arestați.

Adoptarea unui referendum privind un pachet de amendamente constituționale în septembrie 2016 a sporit percepția că Aliyev căuta să își consolideze propria influență asupra puterii și să instaleze membri ai familiei sale în funcții de conducere în guvern. Unul dintre amendamente a prelungit mandatul președintelui de la cinci la șapte ani, iar un altul a creat două posturi de vicepreședinte, care urmau să fie ocupate de persoane numite de președinte, care ar fi preluat atribuțiile prezidențiale, în loc ca premierul să facă acest lucru, în cazul în care președintele ar fi devenit incapabil. Un al treilea amendament, care abolește vârsta minimă pentru candidații la președinție și reduce vârsta pentru candidații la legislativul țării, a fost considerat de unii ca făcând parte dintr-un efort de a pregăti o cale spre politică pentru fiul de 19 ani al lui Aliyev. În 2017, Aliyev a numit-o pe soția sa, Mehriban, într-unul dintre posturile de vicepreședinte nou create. Aliyev a fost reales pentru un al patrulea mandat în aprilie 2018, în cadrul unor alegeri care, în ciuda faptului că au fost boicotate de principalele partide de opoziție, au avut o prezență ridicată la vot.

Un nou guvern în Armenia a oferit un nou început în negocierile privind Nagorno-Karabah. O serie de reuniuni la nivel înalt la începutul anului 2019 au culminat la sfârșitul lunii martie cu o întâlnire între Aliyev și prim-ministrul armean Nikol Pashinyan, pe care cele două părți au considerat-o constructivă.

Cu toate acestea, diplomația s-a întrerupt în 2020, iar escaladarea tensiunilor a dus la reluarea conflictului. În septembrie, Nagorno-Karabah a cunoscut cele mai intense și mai distructive lupte din anii 1990, alimentate în parte de sprijinul acordat de Turcia Azerbaidjanului. La 9 noiembrie, la o zi după ce Azerbaidjanul a capturat al doilea oraș ca mărime din regiune, Shusha (Șușa), Pashinyan a acceptat un acord de încetare a focului care includea retragerea forțelor armate armene din regiune. În timp ce forțele rusești de menținere a păcii vor păzi o mare parte din Nagorno-Karabah ca parte a acordului, Azerbaidjanului i s-a acordat control deplin asupra zonelor pe care le-a capturat în timpul conflictului, precum și asupra districtelor Ağdam, Kälbäjär și Laçin.

Nagorno-Karabah

Nagorno-Karabakh, ortografiat și Nagorno-Karabach, în azeră Dağlıq Qarabağ, și în armeană Artsakh, este o regiune din sud-vestul Azerbaidjanului. Numele este folosit și pentru a se referi la o provincie autonomă a fostei Republici Socialiste Sovietice Azerbaidjan (R.S.S.) și la Republica Nagorno-Karabah, o țară autoproclamată a cărei independență nu este recunoscută la nivel internațional.

Vechea regiune autonomă ocupa o suprafață de aproximativ 1.700 de mile pătrate (4.400 km pătrați), în timp ce forțele autoproclamatei Republici Nagorno-Karabah ocupă în prezent aproximativ 2.700 de mile pătrate (7.000 km pătrați). Regiunea generală include flancul nord-estic al lanțului Karabah din Caucazul Mic și se întinde de la linia de creastă a lanțului până la marginea câmpiei râului Kura de la poalele acestuia.

Mediile din Nagorno-Karabah variază de la stepă în zona joasă a râului Kura, prin păduri dense de stejar, carpen și fag pe versanții montani mai joși, până la păduri de mesteacăn și pajiști alpine mai înalte. Vârfurile lanțului Karabakh culminează cu Muntele Gyamysh (3.724 de metri). Viile, livezile și plantațiile de mure pentru viermi de mătase sunt dezvoltate intensiv în văile din Nagorno-Karabah. Se cultivă cereale și se cresc vite, oi și porci. În regiune există o industrie ușoară și multe fabrici de prelucrare a alimentelor.

Xankändi (fost Stepanakert) este principalul centru industrial.

Regiunea a fost achiziționată de Rusia în 1813, iar în 1923, guvernul sovietic a stabilit-o ca provincie autonomă cu majoritate armeană din R.S.S. Azerbaidjan. Detașat de R.S.S. armeană la vest de lanțul Karabah, Nagorno-Karabah a devenit astfel o enclavă minoritară în cadrul Azerbaidjanului.

Regiunea s-a dezvoltat în liniște în deceniile de dominație sovietică, dar în 1988, etnicii armeni din Nagorno-Karabah au început să facă agitație pentru transferul lor sub jurisdicție armeană, o cerere care a întâmpinat o puternică opoziție atât din partea R.S.S. Azerbaidjan, cât și din partea guvernului sovietic. Antagonismele etnice dintre armeni și azeri s-au inflamat din cauza acestei probleme și, atunci când Armenia și Azerbaidjanul și-au obținut independența față de Uniunea Sovietică, care se prăbușea în 1991, armenii și azerii din enclavă au intrat în război.

La începutul anilor 1990, forțele armene din Karabah, susținute de Armenia, au obținut controlul asupra unei mari părți din sud-vestul Azerbaidjanului, inclusiv asupra Nagorno-Karabah și a teritoriului care leagă enclava de Armenia. Au urmat o serie de negocieri – ghidate de Rusia și de un comitet cunoscut neoficial sub numele de „Grupul de la Minsk” (după numele unei conferințe de pace preconizate la Minsk, Belarus, care nu a fost realizată) – care nu au reușit să ajungă la o rezoluție durabilă, dar au reușit să obțină un acord de încetare a focului în 1994, care, deși a fost încălcat periodic, a fost în mare parte respectat.

Căutarea continuă a unei soluții politice la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan a fost complicată și mai mult de aspirațiile politice ale teritoriului disputat. Autoproclamata Republică Nagorno-Karabah și-a declarat independența la începutul anului 1992 și, de atunci, a organizat mai multe alegeri independente, precum și un referendum în 2006 care a aprobat o nouă constituție. Azerbaidjanul a declarat aceste acțiuni ilegale în conformitate cu dreptul internațional. La începutul secolului XXI, independența națiunii enclavă autoproclamate nu a fost recunoscută la nivel internațional.

În noiembrie 2008, președintele armean Serzh Sarkisyan, care s-a născut în Nagorno-Karabah, și președintele azer Ilham Aliyev au semnat un acord istoric – primul acord de acest fel din ultimii 15 ani – prin care se angajau să intensifice eforturile în vederea soluționării conflictului privind regiunea Nagorno-Karabah. În ciuda unor gesturi ocazionale de apropiere între cele două țări, au avut loc ciocniri episodice pe parcursul anilor 2010. Un nou guvern în Armenia în 2019 a adus speranța unui nou început al negocierilor privind Nagorno-Karabah, dar un nou eșec diplomatic a dus la alte ciocniri în iulie 2020.

Pe fondul tensiunilor crescute, au izbucnit din nou ciocniri la 27 septembrie. Cu ambele părți mai pregătite pentru lupte susținute decât fuseseră în iulie și cu Azerbaidjanul încurajat de sprijinul ferm al Turciei, conflictul a escaladat rapid până la cele mai grave lupte de la începutul anilor 1990. S-au înregistrat numeroase victime și pagube grele în urma unui război terestru brutal, ajutat de utilizarea munițiilor cu dispersie și a rachetelor balistice. Luptele au fost caracterizate și mai mult de utilizarea dronelor ale căror imagini au contribuit la alimentarea unui război informațional de amploare pe rețelele de socializare.

În condițiile în care forțele armene au fost devastate de război, Aliyev și prim-ministrul armean Nikol Pashinyan au convenit, la 9 noiembrie, asupra unui acord de încetare a focului mediat de Rusia. Acordul prevedea ca Armenia să renunțe la controlul militar asupra Nagorno-Karabah și permitea forțelor ruse de menținere a păcii să păzească regiunea timp de cinci ani. De asemenea, acordul a garantat că Xankändi (Stepanakert) va păstra accesul la Armenia prin pasul montan Coridorul Lachin.