Prinse între America, China și Rusia, multe țări sunt hotărâte să nu aleagă o tabără. Pe măsură ce ordinea condusă de americani, în vigoare din 1945, se fragmentează și decuplarea economică se accelerează, acestea urmăresc să încheie înțelegeri cu discernământ dincolo de diviziuni. Această abordare tranzacțională remodelează geopolitica.
Un mod de a surprinde amploarea și greutatea acestor puteri nealiniate este prin prisma Rusiei. The Economist a analizat țările în funcție de legăturile economice și militare pe care le au cu Moscova, de pozițiile lor diplomatice, inclusiv de voturile din cadrul ONU, precum și de susținerea și aplicarea sancțiunilor. Deși, 52 de țări, care reprezintă 15% din populația globală, Occidentul și prietenii săi, atacă și pedepsesc acțiunile Rusiei, iar doar 12 țări o laudă, aproximativ 127 de state sunt clasificate ca fiind ferm în niciuna dintre cele două tabere.
Minilateralism vs. multilateralism
Pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat nealinierea, The Economist a analizat, de asemenea, un panel mai restrâns, format din cele mai mari 25 de economii care au stat pe baricade în ceea ce privește războiul din Ucraina, sau care doresc să rămână nealiniate în confruntarea sino-americană, sau ambele. Membrii acestui grup numiți cei 25 tranzacționali (t25), sunt extrem de variați din punct de vedere al bogăției și al sistemelor politice și includ gigantul India și micul Qatar. Cu toate acestea, au unele puncte comune. Sunt pragmatici și au devenit colectiv mai puternici. În prezent, t25 reprezintă 45% din populația lumii, iar ponderea lor în PIB-ul mondial a crescut de la 11% în 1992 la 18% în 2023, mai mult decât UE.
Strategia lor de a rămâne neutre în ceea ce privește unele sau toate diviziunile geopolitice cheie implică riscuri și oportunități mari. Dacă vor reuși sau nu, vor influența ordinea mondială timp de decenii. Și nu mai este nevoie să spunem că atât America, cât și China vor face tot ce le stă în putință pentru a-i tenta să intre în rândul lor.
În secolul al XX-lea, nealinierea a însemnat lucruri diferite pentru diferite țări, în momente diferite. La conferințele de la Bandung, Indonezia, în 1955, și Belgrad, Iugoslavia, în 1961, liderii au prezentat o „a treia lume” în afară de Occident și de blocul sovietic. De la sfârșitul anilor 1960, aceste țări s-au concentrat din ce în ce mai mult pe inegalitatea economică dintre „sudul global” și nordul industrial. Aproape toate statele africane, asiatice și latino-americane s-au alăturat unei instituții oficiale, Mișcarea Nealiniaților. Odată cu sfârșitul Războiului Rece, aceasta a devenit, în cuvintele unui academician indian, „o organizație muribundă care are nevoie de o înmormântare decentă”.
Astăzi, țările nealiniate nu sunt definite de apartenența la o instituție, ci mai degrabă de caracteristicile și comportamentul lor. Aceste puteri de mijloc sunt pragmatice și oportuniste. Într-o carte recentă, Jorge Heine, un fost diplomatdin Chile, susține că, în secolul al XX-lea, țările s-au deplasat adesea pasiv pe una sau alta dintre orbitele superputerii. Astăzi există o evaluare mai „activă” a celor mai bune mijloace pentru a atinge anumite scopuri, spune el. Unii îl numesc „minilateralism” (spre deosebire de multilateralism), utilizarea unor alianțe sau grupări discrete pentru a obține rezultate în domenii dedicate.
Ucraina a primit din partea Occidentului peste 170 de miliarde de dolari în primul an de conflict
De asemenea, țările nealiniate cred că liderii occidentali sunt ipocriți. Aproximativ 170 de miliarde de dolari au fost angajați Ucrainei în primul an de război, echivalentul a aproximativ 90% din tot ajutorul cheltuit la nivel global în 2021 de Comitetul de Asistență pentru Dezvoltare al OCDE, un grup de 31 de donatori occidentali.
„Europa trebuie să dezvolte mentalitatea că problemele Europei sunt problemele lumii, dar problemele lumii nu sunt problemele Europei”, a declarat Subrahmanyam Jaishankar, ministrul de externe al Indiei, anul trecut.Astfel de poziții sunt în mare măsură în acord cu opinia publică. Un raport al Universității Cambridge de anul trecut a constatat că în democrațiile liberale 75% au o viziune negativă asupra Chinei, iar 87% despre Rusia.
Se deschide un decalaj între modul în care Occidentul vede lumea și modul în care o vede restul. Într-un sondaj publicat la începutul acestui an de Consiliul European pentru Relații Externe, indica faptul că (48%) dintre indieni și majoritatea turcilor (51%) au declarat că viitoarea ordine mondială va fi definită de multipolaritate sau dominație non-occidentală. . Doar 37% dintre americani, 31% dintre oamenii din statele UE și 29% dintre britanici au fost de acord. Occidentul crede că se urmărește o continuare a războiului rece; restul lumii vede un film cu totul nou.
Căutarea și tratarea
Deci cine alcătuiește „t25”? Grupul divers cuprinde unele dintre cele mai populate țări ale lumii. Include cele mai mari democrații din lume, India și Indonezia, alături de Vietnam, Arabia Saudită și Egipt, care sunt toate conduse de autocrați. Există și disparități mari de bogăție. În Arabia Saudită, PIB-ul per persoană este mai mare de 27.000 de dolari, la egalitate cu unele țări europene, în timp ce în Pakistan rămâne în jur de doar 1.600 de dolari.
Pe măsură ce globalizarea sa răspândit, modelul comercial al t25 a devenit multipolar. Aproximativ 43% din comerțul cu mărfuri este cu blocul occidental, 19% cu blocul China-Rusia și 30% cu țări din niciuna dintre aceste tabere. Poate că nu este surprinzător, având în vedere locația sa, 77% din comerțul total al Mexicului are loc cu Occidentul.
Mai mult de o treime din produsele din Chile ajung în China, o pondere mai mare decât orice altă țară „t25”. Mai mult de jumătate din comerțul Argentinei și aproape jumătate din cel al Indie este cu alte state nealiniate. Importurile de arme prezintă, de asemenea, o rețea complexă de loialitate. Între 2018-22, principalul furnizor de arme al Indiei a fost Rusia, care a furnizat 45% din arme, dar a primit încă 29% din Europa și probabil că va căuta mai mult sprijin din partea Americii. Israelul, Marocul, Arabia Saudită și Africa de Sud se uită în schimb către America pentru majoritatea importurilor de arme.
Occidentul intensficiă alianțele, sancționează Rusia și interzice accesul Chinei la tehnologie
Nu există un organism de conducere coerent care să reprezinte țările nealiniate și interesele acestora.În schimb, o varietate de organizații disparate, cum ar fi G20, oferă platforme de eficiență diferită pentru țările majore nealiniate. Grupul de țări ca, Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud este un forum pentru puterile mijlocii care dorește să se extindă: discută dacă să lase Iranul și Arabia Saudită să se alăture.
În ciuda diferențelor și a lipsei unei grupări oficiale, țările nealiniate împărtășesc un scop comun: să încheie acorduri adecvate într-un mediu fluid. În cea mai mare parte a secolului 21, cea mai mare parte a lumii a căutat să creeze relații cu Occidentul, China și Rusia. Nu mai. Occidentul intensifică alianțele, impune sancțiuni Rusiei și restricționează accesul Chinei la tehnologie.
Pentru multe țări, aceasta este o amenințare gravă. Sancțiunile împotriva Rusiei au dus la creșterea prețurilor la energie și la alimente la nivel global, provocând o reacție în întreaga lume non-occidentală. Recent, Janet Yellen, secretarul de trezorerie al Americii, a încurajat companiile americane să-și mute lanțurile de aprovizionare în state prietene. Schimbările de investiții sunt în curs. O nouă cercetare a FMI remarcă faptul că, începând cu 2018, alinierea geopolitică, măsurată prin similitudinea modelelor de vot ONU, a devenit din ce în ce mai importantă în determinarea locației investițiilor străine directe.
În cadrul scenariilor FMI pentru comerțul fracturat, impactul pe piețele emergente ar putea fi de peste două ori mai rău decât pe piețele avansate. Dar mulți din lumea nealiniată pariază totuși că pot câștiga din decuplarea economică și fragmentarea politică, prin protejarea relațiilor lor între marile puteri și prin afirmarea propriei influențe în mod independent. Pentru a înțelege cum funcționează această strategie tranzacțională, merită să ne uităm la abordarea unora dintre țările mari prinse la mijloc.
Brazilia este un bun studiu de caz. Se opune a ceea ce Mauro Vieira, ministrul de externe, numește „aliniamente automate”. Luiz Inácio Lula da Silva, care și-a început al doilea mandat ca președinte al Braziliei anul trecut, îl vede pe președintele Joe Biden ca un aliat în privința schimbărilor climatice; la întâlnirea lor de la Washington, DC, în februarie, au reînființat instituții comune de mediu abandonate sub predecesorul lui Lula. Brazilia este, de asemenea, clasificată de America drept „aliat major non-nato”, un statut juridic care dă dreptul la o cooperare sporită cu forțele armate ale Americii.
De teama Chinei, India se apropie de Occident
Ca și alții din regiunea sa, a refuzat propunerile din partea Americii și Germaniei de a oferi Ucrainei, vechi echipamente rusești în schimbul unor noi arme din Occident. Sosirea lui Lula la Beijing pe 14 aprilie va sublinia importanța economică a Chinei. Comerțul dintre Brazilia și China a fost de aproape 153 de miliarde de dolari în 2022, o creștere de 37 de ori în două decenii. Parțial, acest lucru reflectă modul în care Brazilia a profitat de taxele vamale americane-China pentru a crește exporturile agricole către China pe cheltuiala Americii.
Lula va vizita în curând Africa pentru a reînvia influența Brazilieiîn regiune. În timpul primului său mandat, comerțul cu Africa a crescut de la 6 miliarde de dolari în 2003 la 25,6 miliarde de dolari în 2012, iar Africa de Sud a fost binevenită în blocul brics. Atunci Jair Bolsonaro, predecesorul lui Lula, nu a făcut nicio vizită în Africa. În mod evident, Lula crede că merită să reînnoiască efortul.
Frica Indiei de China a împins-o mai aproape de Occident în unele privințe. În martie, prim-ministrul Japoniei, care la fel ca India, America și Australia, aparține „Quad”, un forum de securitate indo-pacific, a vizitat Delhi într-o vizită de referință.
În anul financiar 2021-22, comerțul Indiei cu America l-a depășit pe cel cu China. Cu toate acestea, în ciuda faptului că a cumpărat mai multă tehnică franceză, India încă se aprovizionează cu arme și petrol ieftin din Rusia și este puțin probabil să-și rupă legăturile de lungă durată decât dacă regimul lui Putin ar folosi arme nucleare.
Practic, nu partizan
La fel ca Brazilia, India se afirmă mai mult în străinătate. Doar China importă și exportă mai mult decât o face India cu Africa subsahariană. Stocul mediu anual de ISD din India a fost de 0,8 miliarde de dolari în 2004-2008, dar 31 de miliarde de dolari un deceniu mai târziu (mai mult decât cel al Germaniei și Japoniei la un loc). India promite să-și folosească scaunul G20 anul acesta pentru a fi „vocea sudului global”.
Turcia vrea, de asemenea, să fie mai influentă în sudul global. Are acorduri de securitate cu 30 de state africane. Exporturile sale de apărare către continent au crescut de peste cinci ori între 2020 și 2021. Consilierii lui Recep Tayyip Erdogan, președintele Turciei, spun că „Noua Turcie” își poate selecta partenerii. Asta ar putea explica neutralitatea sa aparentă față de războiul din Ucraina, pe care Turcia l-a folosit pentru a-și valorifica legăturile strânse cu Rusia. Exporturile turcești către Rusia au atins 7,6 miliarde de dolari în 2022, o creștere cu 45% față de anul precedent.
Între timp, Arabia Saudită a căutat să-și reducă dependența de aliatul său istoric, America, înclinându-se spre China, care este acum cel mai mare partener comercial al regatului.
Luați în considerare deciziile din această lună și din octombrie ale Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol, pe care Arabia Saudită o domină, de a reduce producția de petrol. Luna trecută, Arabia Saudită a semnat un acord cu Iranul, intermediat de chinezi și s-a alăturat Organizației de Cooperare din Shanghai. China a precizat că dorește să încheie un acord de liber schimb cu Golful „cât mai curând posibil”. Relațiile țărilor din Golf cu Africa au fost odată limitate la energie, agricultură și politica Cornului Africii.
China este principalul partener de comerț pentru 120 de state
Țările africane au privit mult timp spre est și vest. Pentru continent, Occidentul a fost, în general, sursa preferată de „software”: sprijin pentru școală, sănătate și, dacă guvernul african dorește, drepturile omului. China oferă „hardware”: poduri, drumuri, porturi – și împrumuturi pentru a le construi. Între 2007 și 2020, principala agenție de dezvoltare a Americii a împrumutat mai puțin de o zecime din totalul celor două bănci politice majore ale Chinei (1,9 miliarde de dolari împotriva 23 de miliarde de dolari) pentru proiecte de infrastructură din Africa sub-sahariană.
În unele părți ale Africii, promisiunile Occidentului de a asigura securitatea au părut rareori la fel de goale. „Americanii au nevoie de un loc unde trupele și agenții lor să doarmă. Dar relația de securitate nu face nimic pentru dezvoltare”, explică un fost consilier al unui președinte african. „De aceea avem nevoie de China.” În august, ultimele trupe franceze au părăsit Mali după o desfășurare de nouă ani; Grupul Wagner, care cuprinde mercenari ruși, ajută acum la susținerea juntei de guvernământ.
Dar marile puteri, America și China, vor să le atragă pe orbita lor. Beijingul vede afirmarea liderului sudului global ca o modalitate de a-și consolida rezistența la presiunea americană. Se poziționează ca un model în cadrul unei familii largi de țări în curs de dezvoltare. Face un contrast cu Occidentul, despre care spune că preferă cluburile mai mici (cum ar fi G7). „China apare unde și când Occidentul nu va apărea”, spune Yemi Osinbajo, vicepreședintele în exercițiu al Nigeriei.
China este principalul partener comercial pentru aproximativ 120 de țări. A devenit, de asemenea, creditorul de primă și ultimă soluție pentru mulți.
Între 2007 și 2020, a oferit mai multă finanțare pentru infrastructură în Africa subsahariană decât următorii opt creditori la un loc. Va fi esențial pentru rezolvarea crizelor datoriei suverane. Analiza a 73 de țări în curs de dezvoltare efectuată de FMI arată că, în 2006, China deținea doar 2% din datoriile externe ale acestui grup, grupul de creditori majoritar occidental „clubul Parisului” reprezentând 28%. Până în 2020, acțiunile erau de 18% și 10%. În ultimul deceniu, salvarile chineze s-au ridicat la mai mult de o cincime din totalul împrumuturilor acordate de FMI, potrivit unui articol de luna trecută al lui Sebastian Horn de la Banca Mondială și al co-autorilor.
Cei din Occident au motive să-și dea ochii peste cap. Spre deosebire de Banca Mondială, China își declină adesea finanțarea către districtele de origine ale liderilor în exercițiu și este mai probabil decât Occidentul să împrumute țărilor corupte și autocratice.
Beijing investește în infrasturctura mondială
AidData constată, de asemenea, că o creștere cu 10% a similitudinii de vot cu Beijingul la ONU este asociată cu o creștere a numărului de proiecte chineze în acea țară. Împrumuturile chineze vin cu clauze neobișnuit de stricte privind confidențialitatea și garanțiile.
În fața eforturilor Chinei, America și aliații săi încearcă să-și recalibreze mesajul către lumea nealiniată. America înțelege că legitimitatea ordinii internaționale pe care o conduce provine din consimțământul altor țări. „Țările nu vor să aleagă, iar noi nu vrem ca ei să aleagă”, a declarat Jake Sullivan, consilierul pentru securitate națională al lui Joe Biden. America urmărește o diplomație mai activă în locurile pe care le-a neglijat. Kamala Harris, vicepreședintele Americii, doamna Yellen și Antony Blinken, secretarul său de stat, au vizitat toți Africa în 2023. Domnul Biden îl va urma în curând.
America a susținut, de asemenea, parteneriatele de securitate cu țări influente nealiniate. În noiembrie, Lloyd Austin, secretarul său apărării, sa întâlnit pentru a patra oară cu omologul său indonezian; în ianuarie, oficialii americani și indieni au convenit să aprofundeze cooperarea privind tehnologiile de apărare de ultimă oră. În total, America menține 88 de „parteneriate” de apărare deși unele sunt limitate ca sferă. Deși America și UE au lansat în ultimii ani scheme rivale către anumite state, percepția rămâne că, dacă doriți infrastructură care vă poate ajuta să vă transformați economia, primul apel este la Beijing.
Un paradox politic
Pentru moment, administrația Biden este văzută pe scară largă ca promotor a unei politici externe pe două niveluri. Va acorda prioritate relațiilor cu aliații săi democratici de bază din Europa și Asia și apoi va încerca să mențină instituțile globale care scârțâie pentru a media, pentru a satisface nevoile unui grup mai larg de țări, inclusiv cele mai multe non- aliniate, fie pe dezvoltare, reducerea datoriilor, securitate sau finanțare.
Asta prezintă trei provocări. În primul rând, este nevoie de unitatea occidentală pentru a rezista. Totuși, asta nu este un dat. În timpul vizitei sale în China săptămâna trecută, Emmanuel Macron, președintele Franței, a spus că Europa nu ar trebui să devină „adepți” politicii americane față de Taiwan și nici „să se adapteze la ritmul american”, potrivit The Economist. com.
Al doilea este că Beijing poate submina eficacitatea instituțiilor globale, de exemplu, optând pentru reducerea datoriilor bilaterale, mai degrabă decât participarea pe deplin la eforturile coordonate. Încăpățânarea creditorilor chinezi față de FMI împiedică flexibilitatea pe care fondul le poate oferi țărilor care se confruntă cu datoria existentă.Provocarea finală este că Occidentul nu își respectă întotdeauna promisiunile. Luați finanțarea climatică, de exemplu. În 2009, țările bogate au spus că vor canaliza 100 de miliarde de dolari către cele mai sărace până în 2020; totalul anual nu a fost niciodată mai mare de 85 de miliarde de dolari.
Bazându-se pe valorile lor liberale și pe istoria comună, America și aliații săi au putut să se ralieze în spatele Ucrainei după invazia Rusiei. Și-au arătat o nouă hotărâre împotriva Chinei autoritare. Riscul este ca această reuniune să adâncească înstrăinarea sudului global de ordinea internațională.
