Infofinanciar > Info > Cum se va schimba industria din România? Până în 2050 trebuie atins obiectivul de emisii zero
Info

Cum se va schimba industria din România? Până în 2050 trebuie atins obiectivul de emisii zero

sursa foto telinfinity
sursa foto arhiva

În 2021, ponderea industriei prelucrătoare în valoarea adăugată brută (VAB) a țării a fost de 16,5%. Aproximativ 20% din totalul lucrătorilor activi sunt angajați în acest sector al economiei. Avem nevoie de un plan clar de transformare industrială. Care să valorifice la maximum perspectivele financiare ale României la nivel european. Pentru a garanta că aceste contribuții și locuri de muncă rămân constante sau chiar cresc. 

Industria românească trebuie să ajungă la emisii zero până în 2050. În acest context producția de oțel primar, de ciment, și de chimicale (mai ales îngrășăminte) vor trebui  să se transforme cel mai profund. Întârzierea reformelor și finanțării necesare pentru a moderniza industria Românească poate amenința profitabilitatea produselor industriale și în acest mod, contribuția la bugetul național și locurile de muncă existente.

Industria din România

În ciuda dezindustrializării din 1990, economia României este încă puternic dependentă de producția industrială. Industria României este, de asemenea, intensivă în emisii: în 2021, emisiile din industrie s-au ridicat la 25,1 MtCO2 (din care 10,7 Mt au fost emisii de proces), în principal din producția de ciment, fier și oțel și produse chimice. Aceste emisii sunt rezultatul cantităților semnificative de combustibili fosili consumați atât ca sursă de energie, cât și ca materie primă în procesele industriale convenționale, cu emisii de proces inerente.

Sursă foto: Infoclimă

Revizuirea sistemului UE de comercializare a certificatelor de emisii (EU ETS), inclusiv eliminarea treptată a cotelor gratuite până în 2034 și interzicerea eliberării de noi cote pe piețele primare începând cu 2039, înseamnă că o decarbonizare profundă este vitală pentru producătorii industriali protejați până acum de eliberarea de cote gratuite. Concurența în cadrul UE este, de asemenea, în creștere, mai ales în ceea ce privește introducerea pe piață a produselor industriale cu emisii reduse de dioxid de carbon. Această concurență este stimulată de politicile UE, cum ar fi Regulamentul privind proiectarea ecologică pentru produse durabile și mecanismul de ajustare la frontiera de carbon.

Aceste realități nu sunt o surpriză nici pentru autoritățile Române și nici pentru actorii industriali. Planurile de decarbonizare a industriei sunt adoptate și agreate la nivelul UE. Totuși există o serie de incertitudini când vine vorba despre finanțarea acestei tranziții, modalități practice de implementare, rolul statului și nu în ultimul rând impactul socio-economic. Având aceste precondiții și termenii stabiliți suntem puși în fața a 2 întrebări esențiale:

Cine plătește pentru modernizarea industriei?

Deși reprezintă o regândire binevenită a politicii industriale, Planul Industrial Green Deal al UE (GDIP) riscă să creeze un dezechilibru între statele membre (SM): în lipsa unor fluxuri de finanțare naționale dedicate semnificative, cea mai mare parte a sprijinului financiar pentru industrie va fi acordat prin intermediul ajutoarelor de stat, în special având în vedere flexibilitatea oferită de Cadrul temporar de criză și de tranziție și de Regulile generale de exceptare pe categorii până în 2026.

În lipsa unor fluxuri de finanțare dedicate și a unei game de producători care să primească sprijin, țările mai reținute din punct de vedere fiscal, cum ar fi România, riscă să fie depășite de schemele generoase de sprijinire a industriei implementate în țări precum Germania și Franța și, astfel, să rămână în urmă în ceea ce privește ritmul și amploarea decarbonizării industriale.

Accesul la finanțare UE

În ciuda acestor provocări semnificative, România ar putea avea un alt avantaj față de țările mai dezvoltate precum Germania sau Franța și anume accesul la finanțare UE precum Fondul de  Modernizare și Fondul de Inovare. Complementar cu eventualele scheme de ajutor de stat bine-orientate către industriile competitive, statul român ar trebui să deblocheze finanțări private, și să implementeze un sistem de achiziții publice verzi pentru a stimula o piață pilot pentru produse  precum oțelul verde. România dispune de oportunități importante în aria achizițiilor  publice verzi, dat fiind cheltuielile semnificative pe proiectele mari de infrastructură.

Finanțările accesibile și rezultatele acestor finanțări sunt însă dependente de timp. O strategie națională în domeniul industriei ar trebui să prioritizeze în acest sens accesul la finanțările Europene în viitorul apropiat. În calitate de stat membru al UE cu venituri mai mici, România beneficiază, de asemenea, de acces la finanțare, cum ar fi Fondul de modernizare și Fondul de coeziune, care pot finanța decarbonizarea industrială și pot contribui la crearea de noi piețe pentru produsele industriale ecologice.

Decarbonizarea industrială

România poate beneficia, de asemenea, de o bogată experiență internațională în ceea ce privește modelele de afaceri în domeniul infrastructurii, instrumentele de finanțare și mecanismele de creare a pieței pentru decarbonizarea industriei, care sunt testate și puse în aplicare în întreaga Europă și în întreaga lume.

În același timp e important să remarcăm că România este bine poziționată pentru a conduce acțiuni ambițioase de decarbonizare industrială. Caracteristicile sale geografice îi conferă un potențial semnificativ în ceea ce privește energia regenerabilă, hidrogenul verde și stocarea onshore a CO2.

Ce ar trebui să facem mai exact?

Pentru a ajunge la net zero emisii la nivel de economie până în 2050, principalele rute  pentru decarbonizarea industrială sunt electrificarea masivă a industriei,  îmbunătățirea continuă a eficienței de consum a energiei și resurselor, folosirea  hidrogenului regenerabil și a altor combustibili alternativi și captarea și utilizarea sau  stocarea emisiilor de dioxid de carbon (CO2)

Cifrele din tabel sunt estimări ale schimbărilor cauzate de transformarea industrială – dacă aceste căi sunt aplicate cu intenția de a ajunge la net zero emisii, pe plan economic, până în 2050. Sursă foto: Infoclima

Electrificarea industriei și energia electrică din surse regenerabile 

Alternativele electrice sunt disponibile în comerț pentru unele industrii care necesită căldură la temperaturi joase sau medii, cum ar fi industria hârtiei și a celulozei, dar electrificarea căldurii la temperaturi ridicate (de exemplu, în producția de oțel) este mai dificilă și mai costisitoare.

Electrificarea proceselor industriale are, de asemenea, implicații semnificative pentru sistemul energetic național, având în vedere sarcinile electrice suplimentare implicite care vor necesita fluxuri constante de energie electrică din surse regenerabile la prețuri accesibile pentru a permite reduceri reale ale emisiilor.

Acest lucru necesită, la rândul său, dezvoltarea unor capacități de energie regenerabilă pe scară largă, care a fost lentă în România, în ciuda unor progrese semnificative în materie de politici, cum ar fi permiterea contractelor de achiziție directă de energie electrică (CAEE) și dezvoltarea unui sistem de contracte pentru diferență pentru 5 GW de energie regenerabilă.

Alte bariere semnificative sunt necesitatea de a extinde capacitatea rețelei electrice din România, problemele legate de autorizații, un cadru de guvernanță incoerent și o pondere ridicată a companiilor energetice de stat ineficiente.

Îmbunătățirea utilizării resurselor 

Îmbunătățirea eficienței resurselor se realizează, în general, prin modernizarea echipamentelor și optimizarea controlului proceselor, ceea ce poate duce la o reducere generală a consumului de energie, apă și materii prime. În timp ce eficiența resurselor industriale s-a îmbunătățit semnificativ din 1990 încoace, îmbunătățirile progresive sunt încă în curs de realizare. În contextul actualei crize a prețurilor la energie, îmbunătățirea eficienței energetice este cea mai vizibilă măsură luată de industrie (inclusiv reutilizarea energiei reziduale), dar îmbunătățirile eficienței materialelor sunt, de asemenea, importante: modelarea realizată de EPG împreună cu Climact arată că sectorul cimentului ar putea obține reduceri ale emisiilor de până la 50% prin creșterea eficienței materialelor.10

Substituirea materialelor poate fi aplicată atât în amonte (înlocuirea materiilor prime industriale cu alternative cu emisii mai reduse de dioxid de carbon), cât și în aval (înlocuirea produselor industriale cu alternative cu emisii mai reduse de dioxid de carbon).

Combustibili industriali alternativi

1. Hidrogenul

România este obligată să respecte obiectivele UE privind utilizarea combustibililor regenerabili de origine nebiologică (RFNBO, care includ hidrogenul regenerabil (verde) și combustibilii electrici) în producția industrială. Până în 2030, 42% din consumul industrial de hidrogen trebuie să fie acoperit de RFNBO, ajungând la 65% până în 2035.17 Cele mai promițătoare utilizări industriale ale hidrogenului sunt ca materie primă în producția de produse chimice și amoniac,18 ca agent de reducere a minereului de fier în producția de oțel verde bazată pe procesul DRI (Direct Reduction of Iron) și, într-o mai mică măsură, ca și combustibil pentru producerea de căldură industrială la temperaturi înalte.

Până în 2050, cererea de hidrogen în aceste cazuri de utilizare ar putea fi cuprinsă între 187 000 și 393 000 de tone pe an, conform a două modele diferite. Utilizarea hidrogenului în producția de oțel poate permite cele mai mari reduceri de emisii pe tonă, iar Liberty Galați intenționează deja să utilizeze hidrogen din surse regenerabile în viitorul său proces de producție a oțelului. De asemenea, hidrogenul regenerabil ar putea genera noi oportunități de afaceri pentru sectorul chimic din România, ca viitor furnizor de hidrogen pentru industrie și alte sectoare, cum ar fi cel al transporturilor.

Provocări la nivelul trecerii la hidrogen

Trecerea la hidrogen ca și combustibil industrial se confruntă cu mai multe provocări în România. În primul rând, creșterea necesară a producției de hidrogen din surse regenerabile este uriașă: în proiectul său de strategie privind hidrogenul, guvernul român estimează că, până în 2030, consumul industrial de hidrogen din surse regenerabile va ajunge la 80 000 de tone; în 2021, producția de hidrogen prin electroliză din România s-a ridicat la doar 2 938 de tone. Aceste proiecții sunt, de asemenea, susceptibile de a fi subestimări semnificative:

Din aceste 80.000 de tone, se estimează că 23.700 vor fi utilizate în producția de oțel pe bază de DRI la Liberty Galați, abia suficiente pentru producția anuală de 0,5 Mt de oțel, în comparație cu ambiția Liberty de a produce 4,1 Mt anual până în 2030. Astfel de deficiențe trebuie abordate de urgență în cadrul revizuirii Strategiei privind hidrogenul.

Energia electrică din surse regenerabile

În al doilea rând, vor fi necesare investiții semnificative în energia electrică din surse regenerabile pentru producția de hidrogen, care se vor confrunta cu aceleași provocări ca și cele prezentate la capitolul Electrificarea directă și energia electrică din surse regenerabile.

Dacă industria existentă din România trebuie să acopere 42 % din cererea de hidrogen din RFNBO până în 2030, acest lucru ar putea necesita până la 1,6 GW de energie regenerabilă suplimentară (prin comparație, la sfârșitul anului 2022, România avea instalată o capacitate totală de energie regenerabilă de 4,4 GW).

În al treilea rând, costurile unui lanț de aprovizionare cu hidrogen industrial sunt semnificative. Operatorii industriali trebuie să suporte costurile aferente unor costuri mari pentru echipamente de mari dimensiuni (cum ar fi electrolizoarele și instalațiile DRI) cu lanțuri de aprovizionare tensionate și termene de execuție lungi, dar și costuri de transport potențial ridicate pentru utilizatorii izolați de hidrogen.

Pentru statul român, dezvoltarea infrastructurii de transport a hidrogenului va fi probabil un proces costisitor și de lungă durată.

2. Biomasa și bioenergia

Ar putea juca un rol important în decarbonizarea industrială, cu condiția ca biomasa să fie neutră din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon și să fie produsă în mod durabil. Trebuie în acest context să prioritizăm biomasa de generația a doua, adică provenită din deșeuri cum ar fi de exemplu din deșeuri agricole sau forestiere.

Având în vedere disponibilitatea limitată a biomasei durabile, utilizarea acesteia ar trebui să fie prioritară pentru procesele industriale cu puține alternative de decarbonizare. Este important de menționat că, dacă biomasa este utilizată împreună cu captarea și stocarea carbonului (CCS), s-ar putea obține emisii nete negative, pentru a compensa emisiile care nu pot fi complet reduse27.

Biomasa poate furniza căldură pentru procesele industriale prin ardere directă sau prin conversie în combustibili pe bază de biomasă. În primul caz, utilizarea reziduurilor de biomasă industrială este relativ avantajoasă pentru industriile care dispun de biomasă la fața locului.

Costurile ridicate ale investițiilor

În cel de-al doilea caz, tehnologiile de conversie necesare, cum ar fi torrefacția, lichefierea sau gazificarea (de exemplu, pentru a produce hidrogen și biometan) nu sunt în prezent mature din punct de vedere comercial. În funcție de temperatura necesară, diferite forme de biomasă sau de derivați ai acesteia pot fi utilizate pentru a înlocui combustibilii fosili în industrie – de exemplu în sectorul mineralelor nemetalice (producția de ciment, var și sticlă).

Costurile ridicate ale investițiilor și disponibilitatea biomasei durabile reprezintă bariere semnificative în calea utilizării biomasei și a bioenergiei în industrie. Pentru a contribui la reducerea emisiilor și pentru a evita perturbarea ecosistemelor existente, utilizarea biomasei și a derivatelor acesteia trebuie să respecte standarde stricte de durabilitate, iar biomasa de a doua generație trebuie să fie prioritară pentru a evita exacerbarea problemelor de despădurire din România.

Captarea, utilizarea sau stocarea carbonului 

Captarea, utilizarea și/sau stocarea dioxidului de carbon (CCUS) poate fi singura soluție pentru evitarea emisiilor inerente procesului în sectoare precum cel al cimentului și al produselor chimice. Pentru a-și îndeplini obligațiile potențiale în conformitate cu Regulamentul european privind industria zero netă propusă (NZIA), România ar putea avea nevoie să stocheze până la 10 Mt de CO2 anual până în 2050;

Pentru comparație, proiectul național de strategie pe termen lung se angajează să stocheze doar 2,6 Mt anual. România are un potențial bun pentru stocarea geologică a CO2 , dar în prezent nu are niciun proiect CCUS la scară largă în funcțiune și puține planuri declarate public de către industrie (a se vedea anexele).

Implementarea CCUS la scară largă a fost împiedicată de o lipsă generală de angajament din partea autorităților naționale, ceea ce a dus la un cadru de reglementare incomplet, inclusiv la absența unor proceduri pentru transportul de CO2, și la o capacitate instituțională redusă. Evoluțiile recente, cum ar fi înființarea unui grup de lucru privind CCUS în cadrul Comitetului interministerial guvernamental privind schimbările climatice, pot indica un nou interes politic pentru acest subiect.

Bariere instituționale

Cu toate acestea, în momentul de față, aceste bariere instituționale sunt încă prezente, iar sprijinul statului pentru finanțarea costurilor ridicate de capital și de exploatare ale unităților de captare a carbonului și pentru construirea infrastructurii de transport lipsește. Toate aceste măsuri ar putea reduce în mod colectiv emisiile industriale și ar putea contribui la atingerea obiectivului de zero emisii nete de gaze cu efect de seră (GES) la nivelul întregii economii până în 2050, modelând un peisaj de consum radical diferit.

Multe dintre aceste tehnologii și procese sunt dependente de un capital mare, au termene de execuție lungi și sunt cel mai bine implementate la începutul unor noi cicluri de investiții, dintre care mai rămâne doar unul înainte de 2050 pentru industrii precum oțelul, cimentul și produsele chimice.

Strategia industrială a României 2023-2027

La finalul anului 2023, Guvernul României a publicat mult-așteptata Strategie industrială a României 2023-2027, promisă în programul coaliției de guvernare. Publicarea acestei strategii este un pas important în coagularea unui cadru instituțional capabil să gestioneze provocările multiple și intersectate ale industriei din România și să asigure o tranziție digitală și verde, atât durabilă, cât și justă. Cu toate acestea, în forma sa actuală strategia industrială oferă mai multe semne de întrebare decât răspunsuri spre soluționarea acestor provocări, și are nevoie de o abordare mai riguroasă pentru a funcționa drept piatra de temelie a tranziției industriei românești.

Pentru a contribui la dezvoltarea economiei naționale, Strategia industrială 2023-2027 ar trebui să considere următoarele elemente:

  • Un plan mai clar pentru adaptarea cadrului național de reglementare la nevoile transformării industriale.

  • O abordare mai detaliată a finanțării transformării industriale. Considerând rata foarte scăzută a României de absorbție a fondurilor europene, Strategia ar trebui să includă un calendar clar pentru distribuirea de fonduri dedicate industriei din Fondul de Modernizare, și susținerea operatorilor economici pentru dezvoltarea de proiecte pentru finanțare din surse europene.

  • Detalii suplimentare despre soluțiile de decarbonizare a industriei energointensive, dar și despre ambițiile de atragere a lanțurilor valorice pentru manufactura tehnologiilor curate, în special legate de surse de energie regenerabilă, baterii, automobile electrice, electrolizoare și pompe de căldură.

  • Un plan clar pentru dezvoltarea infrastructurii necesare transformării industriale, precum un sistem de transport al hidrogenului și dioxidului de carbon și infrastructura necesară pentru a asigura aprovizionarea industriei cu energie electrică curată, abundentă și ieftină.

  • Creșterea capacității administrative și instituționale, și o mai bună guvernanță pentru a gestiona tranziția industriei. Aceste măsuri ar elimina procedurile anevoioase de autorizare și avizare care constrâng atât proiectele industriei, dar și pe cele conexe, cum ar fi instalarea de capacități de energie regenerabilă, conform Infoclima .