În ultimul deceniu, o nouă înțelepciune convențională a ajuns să domine politica externă a SUA. Acest lucru s-a întâmplat deoarece China are o strategie pusă la punct pentru a înlocui SUA, care este cea mai importantă putere mondială.
Fie că este vorba de un „maraton de o sută de ani” sau de un „joc de lungă durată” mai scurt de trei decenii, fie că este caracterizat drept o „luptă finală” sau un „plan sinistru de a forma lumea”, rezultatul acestor cercetări este destinat Beijingului. Acesta a fost de mult timp, angajat să înlocuiască Statele Unite ca putere de vârf în ordinea internațională și să își ocupe locul de drept ca conducător al tuturor celor de sub ceruri.
„Marșul de durată” al Chinei
Dar este oare adevărat acest lucru? Este China cu adevărat hotărâtă să obțină dominația globală? S-a angajat Beijingul într-o luptă finală pentru a afirma stăpânirea Partidului Comunist Chinez asupra globului? Din fericire, răspunsul este nu.
Desigur, este posibil să analizăm documente oficiale presupus secrete, niciodată traduse în limba engleză și să găsim tot felul de declarații scandaloase care ar părea să susțină teza „marșului lung”. Dacă analizăm marea strategie existentă a Chinei, apare un model clar și mult mai puțin amenințător: echilibrarea.
Echilibrarea este o strategie folosită de state pentru a gestiona relațiile de putere dintre ele și alte state sau grupuri de state. Aceasta implică utilizarea instrumentelor de putere „hard, soft and sharp” pentru a menține o distribuție stabilă a puterii, în care statele mai puternice nu au nici capacitatea, nici motivația de a amenința sau de a domina statul care face echilibristică.
Istoria marii strategii de echilibrare a Chinei
La începutul Războiului Rece, nou formata Republică Populară Chineză (RPC) s-a trezit prinsă într-o ordine bipolară emergentă definită de competiția strategică dintre două superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică. În această perioadă (1950-1972), principala sursă de amenințare pentru noul regim a fost reprezentată de Statele Unite. Și, ca urmare a deceniilor de război civil și invazie străină, China era relativ săracă și slabă, o putere non-nucleară incapabilă să se apere împotriva unor Statele Unite, ostile din punct de vedere ideologic.
Ca urmare a acestor factori, China a încercat să se echilibreze în fața Statelor Unite, apelând la singura superputere capabilă atât să o apere, cât și să o ajute să se dezvolte economic: Uniunea Sovietică, compatibilă din punct de vedere ideologic. Rezultatul a fost o mare strategie de echilibrare defensivă împotriva Washington sub tutela Moscovei.
Mai târziu, în timpul Războiului Rece (1972-1990), pe măsură ce echilibrul amenințărilor s-a schimbat, marea strategie a Chinei a evoluat. Încă prinsă într-un câmp bipolar de forțe geopolitice, diferențele ideologice crescând, au transformat fostul său protector și binefăcător, Uniunea Sovietică, într-o amenințare mai presantă decât Statele Unite.
Fiind încă relativ slab atât în ceea ce privește dezvoltarea economică, cât și puterea militară, Beijingul s-a orientat către singurul alt partener disponibil și s-a aliniat geopolitic cu Statele Unite împotriva Uniunii Sovietice. Marea strategie urmată a rămas, dar acum era echilibrată împotriva a ceea ce Beijingul a numit „hegemonul socialist-imperialist”, adică Uniunea Sovietică.
Statele Unite, singura superputere care domină o ordine globală
Odată cu sfârșitul Războiului Rece, corelația forțelor geopolitice s-a schimbat din nou, dând naștere unei noi variante a marii strategii chineze de echilibrare. Cel mai important, în perioada de după Războiul Rece (1990-2008), bipolaritatea a făcut loc unipolarității. Statele Unite au ieșit din „lunga luptă crepusculară” cu Uniunea Sovietică, care era acum dispărută. Statele Unite au rămas singura superputere care domină o ordine globală organizată în mare parte după linii (neo)liberale.
În același timp, Beijingul a adoptat reforme economice care au încurajat integrarea în această ordine internațională liberală. În timp, au sporit dramatic puterea națională. Iar echilibrul amenințărilor din această perioadă a fost unul în care Statele Unite au avut un rol important, dar împotriva căruia existau puține perspective de a organiza o coaliție de echilibrare.
Acest lucru a dus la o mare strategie de „echilibrare în cadrul unipolarității”, o strategie de acoperire în care China a ales să se integreze în ordinea liberală dominată de Statele Unite. Culegând beneficiile liberalizării economice și sporindu-și bogăția și puterea națională, își păstra un ochi precaut asupra eforturilor de la Washington de a impune norme politice liberale Chinei.
În spațiul de securitate, această strategie s-a tradus printr-un efort concertat de a contrabalansa amenințarea americană latentă prin încercarea de a contracara eforturile Washingtonului de a domina ordinea de securitate din Pacificul de Vest și prin începerea construirii unor instituții economice și de securitate alternative (precum Banca Asiatică de Investiții în Infrastructură și Organizația de Cooperare de la Shanghai) în această regiune și dincolo de ea.
Echilibrarea marilor puteri
Începând cu anul 2008, ascensiunea Chinei la rangul de mare putere necontestată, împreună cu tranziția de la unipolaritate la multipolaritate și cu schimbarea echilibrului amenințărilor (sub forma intensificării eforturilor SUA de a „stăpâni” China) a produs o nouă variantă a marii strategii tradiționale de echilibrare a Chinei.
Această nouă variantă are trei elemente. În primul rând, implică crearea unei sfere de influență chineză în Asia de Est. China încearcă să se impună ca putere dominantă în vecinătatea sa geopolitică, inclusiv în Asia de Sud-Est, în Mările Chinei de Sud și de Est și în Asia Centrală.
În al doilea rând, implică echilibrarea Statelor Unite în părți ale lumii care sunt importante din punct de vedere economic sau geopolitic pentru China, inclusiv în Golful Persic, Europa, Africa, America Latină și zona arctică. În toate aceste regiuni, China depune eforturi pentru a se impune ca un actor important și pentru a atenua ceea ce se percepe ca fiind nevoia SUA de a-și menține rolul dominant în aceste regiuni.
Și, în cele din urmă, noua variantă a strategiei de echilibrare a Chinei (o putem numi „echilibrare cu caracteristici chinezești”) implică Statele Unite în spațiul guvernanței globale. Acest lucru surprinde eforturile Chinei de a juca un rol mai asertiv în cadrul organizațiilor internaționale stabilite și de a crea alte noi organizații pe care le poate controla și care constituie un contrabalans pentru instituțiile stabilite, dominate de SUA, conform The Hill.
Această opinie este scrisă de Andrew Latham, profesor în relații internaționale la Macalester College din Saint Paul, Minnesota, și cercetător asociat la Defense Priorities din Washington, D.C.
