Vladimir Putin putea ocupa Ucraina în 2014, când armata Kievului era complet nepregătită, președintele Viktor Ianukovici era pro-rus, iar pretextele nu lipseau. Cu toate acestea, s-a oprit „doar” la Ucraina, a acceptat acordul de la Minsk și a continuat să spere că va putea să comaseze Europa în jurul Rusiei, separând-o de SUA și NATO.
Moscova a vrut întotdeauna să domine Ucraina, iar Vladimir Putin a prezentat motivele pentru acest lucru în discursurile și scrierile sale. Atunci de ce nu a încercat să cucerească toată sau cea mai mare parte a țării după revoluția ucraineană din 2014, în loc să anexeze doar Crimeea și să acorde un ajutor limitat separatiștilor din Donbas? – se întreabă, în cadrul unei analize publicate de The Guardian, Anatol Lieven, directorul programului Eurasia derulat de Quincy Institute for Responsible Statecraft.
Adepții liniei dure rusești și-au criticat ani la rând liderul pentru că nu a invadat Ucraina mai devreme. Și au dreptate: în 2014 armata Kievului era extrem de slabă, președintele ucrainean Viktor Ianukovici, ales în mod democratic, avea o atitudine pro-rusă asumată, iar incidente precum uciderea demonstranților pro-ruși din Odesa au oferit un bun pretext pentru acțiune.
Motivul pentru reținerea din trecut a lui Vladimir Putin ține însă de o parte esențială a strategiei rusești care datează din anii 1990: încercarea de a crea o distanță mai mare între Europa și Statele Unite. Și, în cele din urmă, de a crea o nouă ordine de securitate în Europa cu Rusia ca partener deplin și putere respectată.
Ori, a fost dintotdeauna clar că o invazie la scară largă a Ucrainei ar distruge orice speranță de apropiere de vestul Europei, împingându-i în brațele SUA. În același timp, o astfel de mișcare ar fi lăsat Rusia izolată din punct de vedere diplomatic și periculos de dependentă de China.
O strategie moștenită de la Mihail Gorbaciov
Această strategie rusă a urmărit în mod constant să divizeze Occidentul și să cimenteze o sferă de influență rusă în statele fostei Uniuni Sovietice. Existența unei ordini europene de securitate cu Rusia la masă ar fi eliminat, de asemenea, riscul unui atac al Kremlinului asupra NATO, UE și, cel mai probabil, asupra Ucrainei. În plus, ar fi permis Moscovei să exercite o influență mai lejeră asupra vecinilor săi – mai aproape, poate, de abordarea actuală a SUA față de America Centrală – în loc să le strângă în brațe.
Abordarea își avea rădăcinile în ideea lui Mihail Gorbaciov – salutată în Occident la acea vreme – de „casă comună europeană”. Vladimir Putin a subscris la această idee și în 2012 spunea că: „Rusia este o parte inseparabilă, organică a Marii Europe, a civilizației europene mai largi. Cetățenii noștri se simt europeni”. Acum această viziune a fost abandonată în favoarea conceptului de Rusia ca „civilizație eurasiatică” separată.
Între 1999, când Putin a ajuns la putere, și 2020, când Biden a fost ales președinte al SUA, strategia rusă a cunoscut eșecuri severe, dar a primit și suficiente semne încurajatoare din partea Parisului și Berlinului pentru a o menține în viață.
Capcana acordului Minsk 2
Cea mai sistematică încercare a Rusiei de a negocia o nouă ordine de securitate europeană a avut loc în timpul președinției interimare a lui Dmitri Medvedev, între 2008 și 2012. Cu aprobarea lui Putin, acesta a propus un tratat de securitate europeană care ar fi înghețat extinderea NATO, ar fi asigurat efectiv neutralitatea Ucrainei și a altor state și ar fi instituționalizat consultările pe picior de egalitate între Rusia și principalele țări occidentale. Dar statele occidentale abia dacă s-au prefăcut că iau în serios aceste propuneri.
În 2014, se pare că avertismentele cancelarului Angela Merkel cu privire la „daunele masive” aduse Rusiei și la degradarea relațiilor germano-ruse au fost cele care l-au convins pe Putin să pună capăt avansării separatiștilor susținuți de Rusia în Donbas. În schimb, Germania a refuzat să înarmeze Ucraina și, împreună cu Franța, a intermediat acordul Minsk 2, prin care Donbasul se va întoarce la Ucraina ca teritoriu autonom.
În 2016, speranțele rușilor privind o scindare între Europa de Vest și Statele Unite au fost reînviate de alegerea lui Donald Trump. Nu atât din cauza unei politici specifice, ci mai degrabă din cauza ostilității puternice pe care acesta a provocat-o în Europa.
Însă alegerea lui Joe Biden a adus din nou împreună administrația americană și instituțiile vest-europene. În anii care au urmat, Ucraina a refuzat să garanteze autonomia Donbasului, iar Occidentul a eșuat în tentativele sale de a exercita presiuni asupra Kievului în acest sens.
Acest lucru a fost însoțit și de alte evoluții care l-au făcut pe Putin să decidă invazia Ucrainei. Dintre acestea se remarcă Parteneriatul strategic americano-ucrainean din noiembrie 2021, care oferea perspectiva ca Ucraina să devină un aliat puternic înarmat al SUA, în timp ce continua să amenințe cu recucerirea Donbasului prin forță.
Vladimir Putin a mizat pe o înțelegere cu Emmanuel Macron
Din 2015, adepții liniei dure rusești au fost ferm convinși că acordul Minsk 2 privind autonomia Donbasului a fost doar o manevră din partea liderilor francezi și germani pentru a le da timp ucrainenilor să își consolideze forțele armate. În 2022, președintele Federației Ruse părea să fi ajuns la aceeași concluzie.
Cu toate acestea însă, aproape până în ajunul invaziei, Vladimir Putin a continuat să facă presiuni, fără succes, asupra președintelui francez, Emmanuel Macron, în special pentru a susține un tratat de neutralitate pentru Ucraina și pentru a negocia direct cu liderii separatiști din Donbas. Desigur, nu putem spune cu certitudine dacă acest lucru l-ar fi determinat pe Putin să anuleze invazia; dar, din moment ce ar fi deschis o divizare profundă între Paris și Washington, o astfel de mișcare a lui Macron ar fi putut foarte bine să reînvie în mintea lui Putin vechea și profundă strategie rusă de a încerca să dezbine Occidentul și să forțeze un acord cu Franța și Germania.
Cine îl amenință pe țarul de la Kremlin
Liderul de la Kremlin pare acum să fie pe deplin de acord cu naționaliștii ruși de linie dură că niciun guvern occidental nu poate fi de încredere și că Occidentul, în ansamblu, este implacabil ostil Rusiei.
Cu toate acestea, Putin rămâne vulnerabil la atacuri din partea acelorași adepți ai liniei dure, atât din cauza incompetenței cu care a fost condusă invazia, cât și pentru faptul că, anterior, a fost naiv în ceea ce privește speranțele de apropiere de Europa.
Din această parte, nu din partea liberalilor ruși, vine acum cea mai mare amenințare la adresa domniei sale la Kremlin. Iar acest lucru face și mai dificilă găsirea unei soluții de pace care să aibă o oarecare aparență, cel puțin, de victorie rusă.
Între timp, invazia rusă și atrocitățile care au însoțit-o au distrus orice simpatie autentică pentru Rusia care exista în instituțiile franceze și germane. O ordine de securitate pașnică și consensuală în Europa pare foarte departe. Dar, în timp ce Putin și invazia sa din Ucraina sunt principalii responsabili pentru acest lucru, ar trebui să recunoaștem, de asemenea, că vestul și centrul Europei au făcut, de asemenea, mult prea puțin pentru a încerca să mențină în viață visul lui Gorbaciov de a avea o casă europeană comună, este concluzia analizei The Guardian.
