Relațiile diplomatice dintre Israel și Iordania au cunoscut pe parcursul a 70 de ani numeroase urcușuri și coborâșuri, soldate cu vărsări de sânge. Influența celorlalte state arabe a reușit să anuleze „Pacea rece“ instaurată și relațiile de colaborare dintre cele două state, care au ajuns din nou în situația de a duce tratative în secret.
Înainte de tratatul de pace din 1994, vizitarea Iordaniei de către deținătorii de pașapoarte israeliene era, teoretic, imposibilă. Unii israelieni făcut-o în mod ilegal – în anii ’50, a ajunge până la Petra avea o aură magică printre tinerii israelieni, exista chiar și un cântec popular despre celebra „stâncă roșie”.
Cu toate acestea, foarte puțini israelieni au ajuns la Petra și s-au mai și întors acasă pentru a povesti despre călătoria lor. Printre aceștia s-a aflat celebrul parașutist Meir Har-Zion, care a relatat cum o duzină de israelieni și-au pierdut viața uciși de armata iordaniană după ce au trecut ilegal frontiera.
În acea perioadă de dinaintea păcii, între Israel și Iordania au avut loc mai multe conflicte soldate cu vărsări de sânge, însă relațiile dintre statul evreu și vecinul său estic au fost întotdeauna mai strânse decât cele avute cu alte țări arabe, se arată într-o analiză realizată de publicația Jerusalem Post.
Întâlniri în secret
Golda Meir, pe atunci șefa interimară a Departamentului politic al Agenției Evreiești, a avut două ori întâlniri secrete cu emirul Abdullah al Transiordaniei în perioada premergătoare independenței Israelului (Iordania s-a numit Transiordania până când a preluat controlul asupra zonelor aflate la vest de râul Iordan în 1948).
Misiunea lui Meir a fost de a găsi împreună cu emirul iordanian a unui modus vivendi care să evite un război la scară largă. Atât sioniștii, cât și hașemiții îl vedeau pe liderul palestinian Amin Husseini ca pe un inamic și, pe această bază, se credea că se putea ajunge la înțelegeri.
Cu toate acestea, în mai 1948, când toate țările arabe vecine au atacat statul evreu nou-născut, Transiordania s-a numărat printre ele. Armata sa, Legiunea Arabă, comandată de britanici, era cea mai puternică dintre forțele de luptă arabe, iar acordul de armistițiu din 1949 a lăsat Ammanul sub controlul Ierusalimului de Est și al Cisiordaniei.
Nu pace, ci colaborare
Israelul a preferat, fără îndoială, controlul iordanian asupra Cisiordaniei celui al lui Amin Husseini și, în urma armistițiului, au existat discuții preliminare despre o pace deplină. Dar la 20 iulie 1951, când regele Abdullah a fost asasinat la Moscheea al-Aqsa din Ierusalim de către un naționalist palestinian, orice astfel de speranțe s-au evaporat.
Nepotul lui Abdullah, Hussein, care a asistat personal la asasinat, avea să stea pe tronul iordanian din 1952 până la moartea sa, în 1999. În cea mai mare parte a domniei sale de jumătate de secol, Iordania nu a făcut niciodată pace cu Israelul. Cu toate acestea, regele Hussein a cultivat alte căi de comunicare și cooperare cu Israelul, organizând în repetate rânduri întâlniri clandestine cu lideri israelieni.
În perioada premergătoare Războiului de Șase Zile din 1967, Israelul i-a trimis mesaje lui Hussein prin care îl îndemna să nu se implice în conflict, însă monarhul iordanian – dorind să evite ruperea solidarității arabe – a ales să se alăture luptei. Această decizie, mult criticată ulterior, l-a costat pe Hussein partea de vest a regatului său. Există însă opinii conform cărora, dacă regele ar fi rămas distant, reacția arabă ostilă l-ar fi putut costa mult mai mult.
Hussein s-a confruntat cu o amenințare serioasă la adresa domniei sale în septembrie 1970, când sirienii au invadat Iordania în sprijinul fedayinilor palestinieni, care se aflau în revoltă deschisă împotriva tronului hașemit.
Realitățile Războiului Rece impuneau ca Washingtonul să fie preocupat de prăbușirea unui regim pro-occidental și înlocuirea acestuia cu unul din orbita sovietică. Dar America era suprasolicitată din cauza Războiului din Vietnam și și-a coordonat eforturile cu Israelul pentru a umple vidul de putere. IDF s-a mobilizat în nordul Israelului, forțându-i pe sirieni să se retragă și permițându-i lui Hussein să-i zdrobească pe insurgenții palestinieni. Regatul Hașemit a fost astfel salvat, iar parteneriatul strategic SUA-Israel s-a născut.
Tratatul de la Wadi Araba
Politica Iordaniei față de Israel s-a manifestat în Războiul de Yom Kippur din octombrie 1973. Pe de o parte, Hussein l-a avertizat pe premierul Meir de iminența unui atac surpriză lansat de Egipt și Siria, iar după declanșarea ostilităților a păstrat liniștea la granița dintre Israel și Iordania. Pe de altă parte, pentru a nu fi considerat că își abandonează frații arabi, regele a trimis o brigadă blindată pentru a lupta împotriva FDI în Siria.
În ciuda imaginii mult cultivate a lui Hussein ca fiind cel mai important lider moderat al lumii arabe, el a refuzat să sprijine inițiativa de pace a lui Anwar Sadat din 1977, fără a închide niciodată ușa păcii, dar nici să o îmbrățișeze.
Acest lucru s-a schimbat odată cu acordurile israeliano-palestiniene de la Oslo din 1993, care i-au oferit regelui pretextul de a normaliza legăturile; Hussein și Rabin au semnat în anul următor tratatul de pace dintre Israel și Iordania de la Wadi Araba.
Angajamentul personal al lui Hussein față de o reconciliere a fost demonstrat în martie 1997, după uciderea a șapte eleve din Beit Shemesh de către un soldat iordanian la Naharayim, la granița dintre Israel și Iordania.
Regele a făcut vizite de condoleanțe fiecărei dintre familiile îndoliate – atitudinea sa a atins inimile israelienilor, punându-i într-o poziție dificilă pe mulți dintre conaționalii săi care se opuneau normalizării și l-au criticat pentru că „îngenunchea în fața evreilor”.
Pacea rece
Dar, în ciuda optimismului inițial, relațiile dintre Israel și Iordania s-au deteriorat într-o pace rece. Iordanienii au acuzat Israelul că nu și-a respectat promisiunile de cooperare și că nu a luat niciodată suficient în considerare sensibilitățile iordaniene.
Pentru Iordania nu a picat bine asasinarea ratată de către Mossad în 1997 a liderului Hamas Khaled Mashaal în Amman. Și nici celebrarea de către Ierusalim în 2017 a paznicului israelian care a împușcat mortal doi iordanieni în timpul unui atac terorist la o reședință a ambasadei.
De altfel unii iordanieni încă se teme că Israelul continuă să vadă Iordania ca pe o patrie palestiniană alternativă. Idei care fuseseră exprimate de tânărul Ariel Sharon, care mai târziu a câștigat mult respect în Amman pentru că a susținut legăturile dintre Israel și Iordania.
Noii parteneri de discuții pentru Israel
Iersualimul are și el nemulțumirile sale. Indiferent ce a făcut Israelul – fie că a furnizat apă peste angajamentul luat în tratatul de pace, fie că a furnizat gaz mediteranean la costuri reduse – acest sprijin nu a fost niciodată recunoscut în mod corespunzător la Amman.
Israelul a fost, de asemenea, dezamăgit atunci când Iordania a refuzat să își folosească influența moderatoare declarată pentru a ajuta la dezamorsarea unor situații potențial periculoase, în special atunci când evenimentele de pe Muntele Templului păreau să escaladeze.
Acordurile Abraham 2020 cu Emiratele Arabe Unite și Bahrainul au făcut Iordania să se simtă marginalizată, Israelul îmbrățișând, se presupune, noi parteneri de pace în detrimentul celui mai vechi.
În iulie 2021, premierul Naftali Bennett s-ar fi întâlnit în secret cu regele Abdullah al Iordaniei. Cea ce ridică întrebări cu privire la motivul pentru care, în ciuda relațiilor normalizate în mod oficial, Amman încă insistă asupra unei întâlniri clandestine, se arată în analiza Jerusalem Post.
Zilele acestea, când partenerii de pace din Orientul Mijlociu, Bahrain, Egipt, Israel, Maroc și Emiratele Arabe Unite s-au întâlnit la Abu Dhabi pentru o reuniune a Forumului Negev, Iordania a fost din nou absentă. Din motive interne, Ammanul rămâne extrem de sensibil la sentimentele palestiniene.
