Diverși sociologi și istorici au realizat studii cu privire la apariția capitalismului și al economiei globale. Printre ei se numără și Immanuel Wallerstein, care prin intermediul teoriei economiilor de tip univers, a identificat etape importante ale apariției capitalismului ca sistem economic în Europa. Distinsul sociolog vorbește despre o economie internațională care funcționează pe baza unor repere aproximativ geografice – centrul, periferia și semi-periferia. Centrul este reprezentat de statele ce oferă inovația, dar și avansul tehnologic și economic, care profită cel mai mult de pe urma relației cu periferia și semi-periferia. Celelalte două sunt repere geografice și economice ce caracterizează relația de dependență cu centrul.
Continuând analiza pe matricea teoretizată de Wallerstein, Daniel Chirot realizează un studiu despre schimbarea socială în spațiul Balcanic, o zonă de interes pentru istoria politică și economică românească, deoarece are în centrul său Valahia. Din perspectiva sa, România este un subiect interesant pentru un astfel de studiu bazat pe relația centru-periferie, deoarece influențele capitalismului, ale industrializării sau ale dezvoltării mijloacelor de producție nu vin din centrul occidental, ci dinspre Imperiul Otoman.
Daniel Chirot, sursa foto Jackson School of International Studies
La momentul respectiv, secolele XIII-XVI, într-o lume atât de arhaică precum estul Europei sau regiunea Balcanilor, nu se poate vorbi despre un singur sistem univers care să înglobeze relațiile economice din Vechiul Continent. Însă, în momentul în care o societate se dezvoltă peste nivelul vecinilor săi, ea începe să influențeze regiunile din jurul său – aici este vorba despre faptul că începe să își impună comerțul, iar în urma acestei manifestări de forță, se naște o rețea de dependență specifică unui sistem univers, respectiv o rețea internațională.
Țările Române trec prin intermediul mai multor astfel de sisteme internaționale, iar unul definitoriu pentru cultura cât și istoria noastră a fost relația economică cu Poarta. Dacă de la începutul Evului Mediu până la finalul său, rutele comerciale dintre Occident și Orient au determinat evoluția economică a Țărilor Române, această relație s-a transformat într-una de dependență față de sistemul economic al Imperiului Otoman. După ce monopolul Imperiului Otoman a fost ridicat de-asupra economiei Țării Românești, dar și a Moldovei, prin intermediul Regulamentelor Organice, românii au început să intre sub influența sistemului economic occidental.
Dependența de rutele comerciale
În funcție de avansul economic al statelor, unele rute comerciale devin încărcate cu bunuri de interes. Într-o astfel de perspectivă, de analiză a unui sistem pe baza reperelor neo-marxiste, economia internațională crează dependențe și în mod direct influențează o societate – statele devin interdependente de produsele care se află în mișcare, însă întotdeauna există actori care profită mult de pe baza acestei relații. În acest caz, este centrul, care absoarbe resurse din periferie, influențând mijloacele de producție, cultura, educația, bunurile aflate în circulație, nivelul de industrializare și nivelul tehnologic. În cadrul acestei paradigme, mereu unul dintre actori o să iasă în câștig, iar celălalt în pierdere.
În sud-estul european, lista modernizării progresive și a industrializării a fost specifică pentru starea de fapt a comunităților, dar și a importanței zonelor din interiorul sistemelor economice din Europa. Pe de altă parte, economiile din Țările Române erau mai mult axate pe producerea bunurilor necesare existenței, și mult mai puțin pe export. Ca reper istoric, anul 1500 este relevant deoarece se cristalizează primele schimbări sociale ce au dus la impunerea unui sistem feudal.
Economia din Valahia s-a axat pe producția de cereale, iar agricultura era cea mai importantă ramură, urmată de păstorit. Meșteșugurile erau puțin practicate, iar de multe ori produsele artizanale din Țara Românească nu reprezentau un interes pentru export, deoarece nu exista economia breslelor, iar producția era una individuală. Astfel, țăranii au devenit șerbi, pierzându-și libertățile (care erau oricum limitate), ajungând legați de boieri. Boierii erau cei care dețineau pământul, iar țăranii îl munceau, păstrându-și o parte din producție ce le permitea supraviețuirea.
În urmă cu producția agricolă de sute de ani
Cel mai interesant lucru legat de economia Țărilor Române este că timp de sute de ani, ea a fost legată de pământ, și în mod direct de producția de cereale, însă niciodată nu a fost performantă. Încă de dinaintea Marii Ciume, economiile agricole occidentale se confruntaseră cu un fenomen de stopare a producției – nu exista destul pământ pentru a se cultiva hrana necesară populației numeroase. Tehnologiile nu erau destul de performante la vremea respectivă, dar nici culturile nu erau unele care permiteau un randament mare, precum porumbul sau orezul. După pandemie, în multe zone din occident, nu mai rămăseseră oameni care să lucreze pământul. În tot acest timp, în Țările Române, producția agricolă a rămas scăzută, indiferent de numărul de muncitori. Raportul populație-pământ în Valahia era unul bun, dar producția nu era performantă, iar cele mai bune dovezi pentru acest fapt se pot identifica până în secolele XIX sau chiar XX, când agricultura rămânea principalul segment economic, dar era profund tradițională.
Daniel Chirot a identificat economia Valahiei ca fiind una comunală. Principalele sale caracteristici pentru a o defini sunt următoarele: existența unui stat care impune tribut populației rurale; tributul este scăzut, iar statul „plutește” deasupra populației, intervenind la un nivel limitat. Principala sursă de venit a statului este taxarea sau comerțul – comerțul este bazat pe produsele de lux ce facilitează profit ridicat din cantități reduse sau produse care trec prin teritoriul său și sunt taxate, iar satele continuă să trăiască sub o formă „primitiv comunală”, unde proprietatea privată nu există, este pusă la comun, iar aparatul de stat este autocrat și închis față de restul lumii. Statul deține monopolul asupra producției, dar și asupra colectării tributului.
Puterea în Valahia Evului Mediu
Elita „statului” este una profund militară – are acest caracter deoarece este singura modalitate prin care își poate menține monopolul în societate. Însă, viața politică a elitelor nu intervine în mod direct cu viața comunității, iar satul nu se implică în mod direct în politica economică a statului. Acestea erau caracteristicile principale ale societății feudaliste române, în care statul era unul descentralizat, iar nobilimea era cea care controlează în mod direct satele și populația rurală. De ce este relevant acest raport? Deoarece statul prin conducătorii săi este cel ce taxează, și în mod direct se ocupă de comerț.
Geneza cât și supraviețuirea populației din Valahia este o enigmă în mare parte pentru istorici. Ceea ce este sigur este că o populație de oieri vorbitori de limbă latină a rămas locuitoare a regiunii în timpul mileniului întunecat, de la retragerea aureliană până în secolul XII. Însă, din punct de vedere istoric, pământurile noastre au fost dominate succesiv de diferite populații. Atât germanii, cât și hunii, avarii, bulgarii, maghiarii, pecenii, cumanii și mongolii au trecut în acel mileniu prin regiunea Țării Românești. Explicația istorică este că satele au supraviețuit, deoarece au plătit tribut pentru aceste populații trecătoare. Din acest motiv, nu a existat un interes pentru intervenția în viața și structura socială a comunităților de oieri, iar pământul a rămas o ustensilă pentru supraviețuire aflată la comun, singura proprietate privată fiind casa sau grădina țăranului. Acesta este modelul „obștilor sătești”, în care nu exista un lider al tuturor satelor, însă conducătorii comunali se întâlneau și discutau.
Trecerea de la societatea pastorală la una agricolă are loc ca efect al creșterii demografice, datorată în mare parte de înființarea imperiilor și statelor din jurul Țării Române. Această schimbare a adus și la apariția claselor de boieri, deținători de pământ, ca fiind cei ce își însușiseră răspunderea pentru producția comunală și pe care apoi au monopolizat-o, în urma împărțirii loturilor sub formă privată, din secolele XV-XVI până în secolul XIX. Astfel, pentru că sute de ani de zile, pământurile nu au fost reglementate, economia a rămas la nivel de subzistență, iar taxele erau mici pentru că și producția, la fel ca nivelul de trai, erau foarte scăzute.
