Infofinanciar > Info > Agricultura în timpul lui Carol I. 40% dintre gospodării nu aveau animale de povară
Info

Agricultura în timpul lui Carol I. 40% dintre gospodării nu aveau animale de povară

sursă foto Getty Images
sursă foto Getty Images

Reformele pe care Carol I le-a impus în sistemul politic românesc au fost definitorii pentru direcțiile strategice trasate de domnitor. În perioada 1866-1914, România a trecut printr-un proces de evoluție ce cu greu mai poate fi comparat în ziua de astăzi cu vreo altă etapă istorico-economică.

În timp domniei lui Carol, țara noastră a trecut printr-o creștere demografică substanțială: de la 4,4 milioane de locuitori la 7,7. Producția agricolă a crescut exponențial, ajungând să fie o ramură îndreptată către export, iar industria începea să-și pună pe picioare câteva domenii ce vor ajunge de referință pentru țara noastră în perioada interbelică.

La capitolul infrastructură, cele mai mari progrese s-au înregistrat cu căile ferate. Când Carol a ajuns în România, în 1866, nu exista niciun kilometru construit de infrastructură feroviară. La sfârșitul domniei sale, în 1914, țara noastră dispunea de aproximativ 4.000 de km, o medie de 100 km construiți pe an.  Acest fenomen a încurajat și mutarea oamenilor din spațiul rural în cel urban. În 1912, populația Bucureștiului era de 340.000 locuitori, a Iașului de 75.000, Galați 72.000, Brăila 65.000, Ploiești 57.000.

În 1866, la doi ani după reforma agrară, 30% din terenul arabil era deținut de către țărani. După cum am explicat și în episoadele anterioare, situația acestei clase sociale era profund afectată de creșterea demografică. Numărul de copii născuți pe familie era ridicat, pământul nu era suficient pentru o producție de subzistență, iar țăranii ajungeau să lucreze și alte pământuri pe lângă cele pe care le-au primit de la Cuza.

Agricultura, „comoara” economiei

În acest context, în anul 1866 este adoptată legea privitoare la învoielile agricole. Țăranii care primiseră pământ în urma reformei agrare trebuiau să plătească o dare în bani, produse sau muncă către boierul ce pierduse pământul. Cele două părți încheiau un contract la primărie în baza acestei legi, iar dacă țăranul nu mai dorea să presteze servicii pentru boier, el putea fi condamnat. În anul 1872 are loc o modificare a legii care stipula că pentru a-i face pe țărani să-și îndeplinească obligațiile forța armată putea fi folosită. Această prevedere este înlăturată tocmai în anul 1882, când printr-o altă modificare se interzicea folosirea forței împotriva țăranilor. În ultimul an de domnie al lui Carol I, situația țărănimii ajunsese la un nivel deplorabil: peste 700.000 dintre ei (85%) aveau mai puțin de 5 hectare de pământ, în timp ce 5.000 de proprietari dețineau peste jumătate din suprafața agricolă a țării.

Un principal fenomen ce s-a dezvoltat în timpul domniei lui Carol I a fost transformarea agriculturii într-o ramură destinată preponderent exporturilor. Producția de cereale în statul român a crescut de aproape 4 ori din anul 1866 până în anul 1914, dintre care 75% mergea către export. Cele mai căutate produse românești pe piețele internaționale au fost porumbul și grâul, cu un randament mai scăzut pentru orz, ovăz, secară.

Agricultura în timpul lui Carol a stagnat, deoarece atât liberalii, cât și conservatorii, erau de părere că munca satului era una dintre valorile definitorii ale economiei. Astfel, productivitatea la hectar era una extrem de redusă pe terenurile arabile ale țăranilor, dar mai ridicată pe suprafețele boierilor care erau mai extinse. În România, la vremea respectivă, nu se folosea niciun îngrășăminte chimic în munca pământului, iar lipsa mașinilor și chiar a animalelor de povară a blocat productivitatea agricolă de capacitatea umană de lucru. Conform unei statistici culese de Keith Hitchins, în anul 1900, 40% din gospodăriile țărănești nu aveau niciun fel de animale de povară.