Abordarea dorinței Kievului de a deveni membru NATO și decizia privind modul de abordare a regimului de la Teheran vor avea o importanță deosebită în anul următor. Aceasta este o opinie a ambasadorului Wolfgang Ischinger, președinte al Fundației Conferinței de Securitate de la München.
Printre numeroasele probleme de politică externă din 2022, două vor rămâne probabil de o relevanță geostrategică deosebită în anul care urmează: Și anume, dacă dorința Ucrainei de a deveni membră NATO va deveni o realitate și cum se va proceda cu regimul iranian în lumina acordului nuclear.
Se va extinde NATO?
În ceea ce privește NATO, procedura de extindere a alianței este cu adevărat complicată după cum o ilustrează refuzul continuu al Turciei de a aproba Suedia și Finlanda ca noi membri. Nu numai că este necesară unanimitatea din partea țărilor membre, dar fiecare membru trebuie să obțină și aprobarea parlamentelor naționale respective, deoarece decizia este legată de un tratat internațional formal.
Astfel, pentru a reacționa în mod corespunzător la cererea Ucrainei de a adera la alianță, ar putea fi util să ne amintim cele trei criterii aplicate în timpul rundei inițiale de extindere a NATO din 1997, conform politico.eu.
La vremea respectivă, am pus trei întrebări: Este țara în cauză unită în dorința sa de a adera la NATO sau o eventuală aderare ar duce la divizare internă? Sunt toți membrii alianței în favoarea acordării calității de membru? Și dacă aderarea țării în cauză ar spori securitatea și stabilitatea europeană în general?
„Da” pentru alte țări, „nu” pentru Ucraina
Pe atunci, recomandăm președinților și șefilor de stat să invite țările potențial membre numai dacă se putea răspunde afirmativ la toate aceste trei întrebări. Iar în cazul Poloniei, al Republicii Cehe și al Ungariei, toate cele trei întrebări au primit un răspuns răsunător: „Da!”.
Cu toate acestea, atunci când subiectul Ucrainei a apărut în timpul summitului NATO de la București din 2008, a urmat o dezbatere controversată, iar atât cancelarul german de atunci, Angela Merkel, cât și președintele francez de atunci, Nicolas Sarkozy, au ajuns la concluzia că nu se poate răspunde pozitiv la toate cele trei întrebări.
Se poate spune că, din perspectiva de astăzi, s-ar putea trage concluzii diferite în special în ceea ce privește chestiunea securității și stabilității europene chiar dacă nu au fost eliminate toate preocupările tuturor țărilor membre. Poate că acest lucru explică de ce alianța continuă să fie destul de ezitantă în ceea ce privește răspunsul la cererea de aderare a Ucrainei.
În ceea ce privește Iranul, principala provocare care va trebui abordată va fi dacă să impunem sancțiuni mai rigide sau să dăm dovadă de reținere în ceea ce privește actualele încălcări ale drepturilor omului de către regim, din cauza interesului nostru de a revigora acordul nuclear. Aici, răspunsul ar trebui să fie un „nu” clar!
Bineînțeles, rămân preocupări serioase în ceea ce privește protejarea Tratatului internațional de neproliferare nucleară. Cu toate acestea, cei mai mulți experți consideră că șansele de revigorare a „Planului comun de acțiune cuprinzător” (JCPOA) atinseseră fundul cu mult înainte de declanșarea tulburărilor din Iran, iar Teheranul nu și-a manifestat deloc disponibilitatea de a accepta actualul proiect de propunere.
NATO critică Rusia, dar semnează cu Iran?
În plus, semnarea unui acord cu Teheranul în acest moment ar trimite un semnal complet greșit, deoarece orice concesie din partea Occidentului ar putea părea ca și cum ar fi o susținere a regimului o palmă dată iranienilor care luptă pentru libertate, precum și celor deja încarcerați.
Prin urmare, Occidentul nu ar trebui să ezite să impună sancțiuni suplimentare regimului mullahilor. Și, în timp ce măsurile actuale planificate de Uniunea Europeană par oarecum lipsite de curaj, blocul ar trebui, în schimb, să dea dovadă de unitate și duritate.
Având în vedere livrarea continuă de drone către Rusia, Teheranul sprijină războiul de agresiune genocidar pe care Rusia îl duce în Ucraina – iar acest lucru este inacceptabil. Ca atare, trebuie să i se explice Teheranului că nu se confruntă doar cu o provocare internă masivă, ci se va confrunta și cu o mai mare izolare și provocări internaționale.
Și, deși este, de asemenea, clar că oferta JCPOA ar trebui să rămână pe masă, dacă Occidentul dorește să nu-și abandoneze propriile valori, ar trebui să demonstreze că poporul iranian nu va fi abandonat în lupta sa curajoasă pentru libertatea sa.
