Institutul Internațional pentru Studii privind Orientul Mijlociu și Balcanii din Ljubljana, Slovenia, analizează în mod regulat evoluțiile din Orientul Mijlociu, din Balcani și din întreaga lume. IFIMES a realizat o analiză a efectelor acordului privind gazele naturale negociat între Israel și Liban.
După zeci de ani de controverse legate de zăcămintele de gaze naturale din mare și amenințări de război din cauza acestora, Libanul și Israelul au ajuns în sfârșit la un acord privind frontierele lor maritime. După aproape doi ani de negocieri trilaterale intense între Israel și Liban, sub medierea SUA, cele trei părți au anunțat, la 10 octombrie 2022, că a fost negociat un acord privind demarcarea frontierelor maritime „temporare” dintre Liban și Israel, care permite ambelor țări să exploateze rezervele de gaze din Marea Mediterană. Amos J. Hochstein, fost consilier al președintelui SUA pentru securitate energetică, a condus personal discuțiile directe între cele două țări, care încă nu se recunosc reciproc și sunt oficial în război.
Acord istoric între cele două țări
SUA au reușit să convingă guvernele libanez și israelian să accepte acordul privind delimitarea unei zone economice exclusive, după ce au fost încorporate unele modificări. Ambele țări au declarat că ultima formulă „îndeplinește toate cererile”. Dacă va fi semnat și ratificat, acordul va constitui o victorie a celor trei părți, Liban, Israel și SUA. De asemenea, va fi o etapă importantă în procesul de gestionare a conflictelor regionale de către Washington, bazat pe principiul că nu există învinși și că toată lumea câștigă, arată analiza IFIMES.
Cele două țări au convenit să stabilească cine are dreptul asupra zăcămintelor de gaze naturale din zonele lor economice maritime din această parte a Mediteranei de Est. Noul acord nu se axează pe frontierele maritime dintre cele două țări, care includ o suprafață de aproximativ 860 km2 într-o „zonă economică exclusivă (ZEE)”.
Situația a rămas înghețată tot până în 2020, când Israelul a început să se pregătească pentru exploatarea zăcământului de gaz Karish, care se află în zona disputată de Liban. Potrivit hărților israeliene, această zonă care însumează între 860 și 1430 km2 se află în ZEE israeliană, în timp ce, de cealaltă parte, Libanul susține că zona se află în teritoriul său, care include câmpul de gaze cunoscut sub numele de „Qana”. Disputa amenință să împiedice lucrările israeliene la câmpul de gaz Karish și, în același timp, să împiedice Libanul să atragă companii petroliere pentru a lucra la câmpul de gaz „Qana”.
Ce prevede noul acord
Acordul prevede un status quo în apropierea coastei, precum și de-a lungul controversatei linii de balizaj. „Cele două părți intenționează să rezolve toate disputele legate de interpretarea și punerea în aplicare a acordului prin discuții, cu medierea Statelor Unite”, ceea ce înseamnă că Washingtonul își păstrează rolul de garant, se arată în proiect.
Acordul subliniază că Libanul și Israelul își pot renegocia frontierele maritime dacă sunt organizate negocieri privind frontierele terestre, care separă cele două țări și care nu au fost rezolvate de la înființarea Israelului în 1948. Israelul va primi 17% din veniturile obținute din zăcământul de gaze libanez „Qana-Sidon”, odată ce va începe exploatarea.
Deși acordul are un domeniu de aplicare limitat, el reprezintă o soluție pentru tensiunile dintre cele două țări, care au fost chiar la un pas de un război deschis în ultimele luni, oferind o cale pentru explorarea surselor de energie în Marea Mediterană și permite începerea cooperării economice după șapte decenii de conflicte.
Cu toate acestea, există încă anumite îndoieli cu privire la punerea în aplicare a acordului și la aplicarea sa practică, ținând cont de faptul că nici în Liban, nici în Israel nu au fost alese guverne. Deși președintele libanez Michel Aoun a anunțat că se va retrage din funcție la începutul lunii noiembrie, parlamentul libanez nu a reușit încă să aleagă un nou președinte.
În același timp, Israelul urmează să organizeze alegeri generale la 1 noiembrie 2022, care ar putea duce la formarea unui guvern condus de liderul opoziției, Benjamin Netanyahu, care anunțase în mod explicit respingerea acordului și promisese că îl va „neutraliza” odată ce va ajunge la putere, în caz contrar criza politică de patru ani va continua. Concret, întrucât au fost create coaliții fragile și instabile, guvernele stabilite au rămas la putere doar pentru perioade destul de scurte, care nu au depășit un an.
Provocări din partea israeliană
Obstacolele pot fi mult mai mari, începând de la disputa privind autoritatea guvernului israelian condus de premierul Yair Lapid de a semna acordul prin care Israelul se angajează să cedeze o zonă aflată sub suveranitatea sa unei alte țări. Concret, opozanții consideră că guvernul trebuie să obțină sprijinul unei majorități de două treimi în Parlamentul israelian (Knesset) pentru adoptarea unui astfel de acord sau că guvernul trebuie să organizeze un referendum popular cu privire la acesta.
Pe de altă parte, există și o opinie diferită, potrivit căreia aceste dispoziții se aplică acordurilor internaționale, în timp ce acordul pe care Israelul l-a negociat cu Libanul sub medierea SUA nu va fi semnat în comun. Și anume, acesta va fi organizat sub forma unui schimb de scrisori între SUA, în calitate de mediator, și fiecare dintre țări (Israel și Liban), în care se precizează că fiecare dintre părți a acceptat propunerea americană care conține termenii acordurilor din documentele pe care cele două țări le-au furnizat la ONU. Prin urmare, acest acord nu este tratat ca un acord tradițional și, ca atare, nu necesită sprijinul unei majorități de două treimi în Knesset.
Premierul israelian se simte suficient de încrezător că acordul va „consolida securitatea Israelului” și va asigura venituri de miliarde de dolari economiei israeliene, precum și stabilitatea frontierelor nordice ale statului (față de Hezbollah), deși frontierele terestre nu au fost încă marcate. Acest progres este al doilea succes diplomatic obținut de premierul Yair Lapid în decurs de o lună, după relansarea Consiliului de asociere UE-Israel și reuniunea din 3 octombrie 2022, după o pauză de un deceniu.
Provocări din partea libaneză
Se pare că obstacolele în calea acordului sunt mai mici de partea libaneză decât de partea israeliană, deoarece niciun partid politic, inclusiv Hezbollahul pro-iranian, nu îndrăznește să conteste un acord care poate aduce miliarde de dolari în vistieria națională, în timp ce țara este în pragul falimentului și trece printr-o gravă criză economică. Cu toate acestea, există în continuare teama de răni și frustrări ale poporului libanez, deoarece se pun mari speranțe în descoperirea de rezerve de gaze naturale, care nu sunt încă realiste. Unii experți susțin că zăcământul libanez de gaze „Qana” poate că nu va fi niciodată un zăcământ major de gaze naturale, așa cum se așteaptă.
Pe de altă parte, declarațiile premierului israelian Yair Lapid, potrivit cărora, în conformitate cu acordul, Israelul va primi 17% din veniturile obținute din zăcământul de gaze „Qana”, pe lângă faptul că va continua să gestioneze zăcământul său de gaze „Karish”, indică faptul că, în următorii ani, în bugetul israelian se vor vărsa miliarde de dolari suplimentare. Astfel de declarații ale părții israeliene îi pot „galvaniza” pe opozanții acordului din Liban, care se opun ca Libanul să acorde Israelului o parte din veniturile obținute din vânzarea de gaze naturale din câmpul de gaze libanez. Întrebarea care trebuie pusă este: în ce perioadă se poate aștepta ca zăcământul de gaze „Qana” să înceapă să funcționeze și să aducă beneficii economice? Deocamdată, nici companiile petroliere, nici compania Total, cu sediul în Franța, nu au un răspuns.
Succesul diplomației americane în Orientul Mijlociu vine după eșecul major al acesteia de a convinge Arabia Saudită să crească producția de petrol pentru a compensa deficitul de aprovizionare cauzat de sancțiunile americane și europene împotriva Rusiei. Dimpotrivă, grupul OPEC Plus, din care fac parte Arabia Saudită și Rusia, au decis să reducă producția zilnică de petrol de la începutul lunii viitoare cu două milioane de barili pe zi, ceea ce a declanșat reacții puternice. Președintele SUA, Joe Biden, și-a exprimat dezamăgirea față de politica petrolieră saudită.
Contribuția Uniunii Europeane
În urmă cu patru decenii, președintele american Ronald Reagan a vizitat Bonn și s-a întâlnit cu cancelarul german Helmut Schmidt la 20 mai 1981. În timpul vizitei, el a avertizat Europa în general, și în special Germania, să nu se bazeze pe gazele naturale rusești. La acea vreme, el a pledat pentru utilizarea furnizorilor alternativi de gaze, în special Norvegia și Algeria. Europenii au dezvoltat resursele norvegiene, dar au susținut că furnizori precum Algeria nu erau mai de încredere decât cei care furnizau gazul natural sovietic.
La douăzeci de ani după recomandările lui Reagan, la sfârșitul secolului al XX-lea a apărut interesul pentru regiunea Mediteranei de Est, ca regiune bogată în petrol și gaze naturale. Un raport al US Geological Survey din 2010 estima că în regiune există un zăcământ de 3,455 miliarde de metri cubi de gaze naturale și 1,7 miliarde de barili de petrol.
UE ar trebui să continue proiectul gazoductului Est-Mediteranean și să includă în el Turcia, Libanul și, eventual, Libia. În 2013, construcția EastMed a fost reglementată prin Regulamentul nr. 347/2013 al Comisiei Europene ca proiect de interes comun. În perioada 2015-2018, Comisia Europeană a alocat peste 34,5 milioane de euro pentru finalizarea studiilor tehnice, economice și de mediu pentru proiect.
Proiectul a fost oprit după ce, la începutul anului 2022, SUA au refuzat să sprijine proiectul, care era susținut de administrația anterioară condusă de președintele Donald Trump.
Model de cooperare și pace – Acordul de la Gaz și Washington
Se poate spune că unul dintre obiectivele pe termen lung ale acordului de demarcare a frontierelor maritime dintre Liban și Israel poate reprezenta un model al așa-numitei „păci economice”, pe care Israelul încearcă să o pună în aplicare prin transformarea impulsurilor economice într-o alternativă la recunoașterea reciprocă și o modalitate de reducere a tensiunilor dintre cele două state. Acordul cu Libanul poate fi un model de succes al păcii economice care transcende ideologia, ostilitățile și barierele psihologice dintre popoare, care au ca rezultat confruntări continue între cele două țări, și care poate fi aplicat ulterior și în cazul palestinian.
Dacă acordul dintre Liban și Israel devine durabil și depășește obstacolele actuale și viitoare, ideea de înlocuire a unui conflict militar cu pacea economică – prin acorduri economice și comerciale, precum și prin cooperare bilaterală și regională care urmărește interesele tuturor părților implicate – poate fi un model de cooperare. Acest model poate fi aplicat statelor care au relații politice nerezolvate similare, de exemplu, Israel și Siria, India și Pakistan în regiunea Kashmir, Coreea de Sud și Coreea de Nord, Maroc și Algeria în Sahara Occidentală, Serbia și Kosovo etc.
Un acord similar este Acordul de la Washington din 4 septembrie 2020, care reprezintă un model al „acordului privind gazele” pe care Serbia și Kosovo l-au semnat ca acorduri separate (ca și Israel și Liban) cu SUA privind „normalizarea economică”. Acordul de la Washington nu atinge dialogul deja existent, care are loc între Belgradul oficial și Pristina sub medierea UE. Acordul de la Washington reflectă o nouă realitate politică, nu doar pentru Kosovo și Serbia, ci și pentru întreaga regiune a Balcanilor de Vest și chiar pentru UE însăși. Acordul prevede continuarea cooperării între Serbia și Kosovo fără recunoașterea reciprocă a acestora.
