Miza economică din spatele războiului vamal dintre România și Austro-Ungaria. Lupta pentru exporturile românești

În centrul problemei se află emergența României ca stat independent de Imperiul Otoman și recunoașterea statutului său în spațiul internațional. Aceste beneficii au venit odată cu instaurarea domniei lui Carol, care în mod activ a militat pentru un nou status quo al României. Însă evoluția țării noastre în secolul al XIX-lea a depins foarte mult de factorul economic, dublat de cel politic la rândul său.

Economia ar fi trebuit să fie principalul motor de modernizare, însă realitatea nu a stat 100% astfel. Este vorba despre un fenomen de transfer al exporturilor României, care au „favorizat” timp de zeci de ani un singur actor până când au reușit să ia contact cu mai multe piețe de desfacere.

Economia României evolua, însă o făcea greoi și în unele cazuri insuficient. Dezvoltarea unei industrii performante la noi în țară în a doua jumătate a secolului XIX a fost frânată de slaba reglementare, lipsa unor programe eficiente guvernamentale și a contextului social și economic în care meșteșugarii să se transforme în industriași. Această evoluție era lentă și alimentată de o mică clasă care se forma în România, cea a burghezilor.  Însă importanța industriei la momentul respectiv era cu greu conștientizată, având în vedere faptul că principala preocupare a populației era agricultura. Nici liberalii, nici conservatorii nu au împins economia românească către industrializare, ea a venit mai mult ca un efect de la sine odată ce capitalul străin s-a înrădăcinat la noi în țară, iar legislația a permis anumite avantaje.

Infuzia de capital străin apare în cantități „serioase” după câștigarea independenței. Până atunci, mai se deschiseseră bănci cu capital străin la noi în țară, mai ales la Galați și Brăila, însă câștigarea independenței a dat drum liber mărfurilor occidentale. Existau deja magazine cosmopolite, atât la Iași, cât și la București, însă din anii 1880 România se confruntă cu o formă de inflație a mărfurilor străine, lucru pe care o să-l analizăm imediat.

Începutul – România, jucător „inferior” la nivel local

Comerțul a început să crească, deoarece în perioada 1876-1885 tarifele vamale sunt scăzute, oferind avantaje economie în relația dintre Austro-Ungaria și Rusia. Pentru a putea juca la masă cu Marile Puteri, România oferă concesii cu privire la relațiile economice cu Austro-Ungaria.  Existau discuții între partea română și cea austriacă pentru încheierea unui acord comercial, care pentru noi ar fi avut o substanță politică consistentă.

În acest context este semnată Convenția comercială dintre România și Austro-Ungaria, la Viena, în iunie 1875. Convenția își propunea să aducă în prim-plan dezvoltarea relațiilor comerciale dintre cei doi semnatari, promovând o politică a liberului schimb, a „porților deschise” între cele două părți. Însă Austro-Ungaria deținea avantaje economice substanțiale de pe urma convenției, deoarece produsele sale beneficiau de tarife scăzute. Semnarea convenției de partea română a avut efecte negative asupra evoluției industriei locale. Meșteșugăritul artizanal de la noi din țară nu putea intra pe o piață competitivă și industrializată precum cea austro-ungară, iar din acest motiv industria românească a stagnat, fiind făcute investiții majore în agricultură și în creșterea animalelor. Efectul a fost unul semnificativ – între 1876 și 1880 exporturile Austro-Ungariei în România au crescut cu 300%.

Keith Hitchins, unul dintre cei mai importanți istoriografi ocupați de problema românilor, spunea în lucrarea sa „România 1866-1947” următoarele despre tratat: „El (tratatul – n.r.) prevedea dezvoltarea comerțului între cele două țări în conformitate cu principiul liberului schimb, dar avantajele economice reveneau clar Austro-Ungariei, dat fiind că acesteia i se acordaseră cele mai scăzute tarife posibile la aproape toate mărfurile, în special cele manufacturate, iar grânele sale, făina, minereul de fier și o sumă de alte articole puteau fi exportate în România cu scutire de taxe vamale”. Relația dintre cele două state nu era deloc echilibrată. Pentru că actul fusese semnat înainte de câștigarea independenței, România era privită în continuare ca un jucător inferior, iar austriecii puseseră o clauză specială. Puteam să exportăm fără taxe vamale grâne și alte produse potrivit principiului națiunii celei mai favorizate, însă aceste concesii puteau fi anulate de către Austro-Ungaria oricând. Cum era posibil așa ceva? Era stipulat în convenție că Austro-Ungaria putea opri importul oricăror bunuri românești pe care le considera ca fiind dăunătoare oamenilor, animalelor sau chiar plantelor!

Tensiunile documentului au creat dispute în Parlamentul României

Când tratatul a fost pus în fața Camerei Deputaților, la 9 iulie 1975, liberilor nu le-a venit să creadă. Erau într-o perioadă „tensionată” cu principele Carol I, iar din acest motiv au atacat tratatul ca fiind antinațional. La momentul respectiv era ministru de Externe Vasile Boerescu, un liberal care a stat la mijlocul încheierii convenției. Unul dintre principalele motive pentru care a acceptat textul tratatului era pentru că reprezenta un act politic, ce în mentalitatea vremii, ar fi ajutat România prin poziția nefavorabilă pe care o avea la nivel internațional. Mai pe scurt, ar fi fost încă o cărămidă pusă împotriva suzeranității Imperiului Otoman, deoarece Vasile Boerescu împreună cu conservatorii vedeau în convenție un prim pas către recunoașterea independenței. Acesta este argumentul care i-a făcut pe liberali să accepte „umilirea economică” la care România era supusă.  La 13 iulie tratatul a fost aprobat de Cameră și Senat, iar parlamentul austriac l-a ratificat la rândul său.

Documentul arată și ceea ce însemna compromis la vremea respectivă. Când statele nu erau egale și erau tratate în mod direct ca jucători de mâna a doua, pentru a-și urma obiectivul, România a acceptat o astfel de clauză. Pe termen lung au existat efecte pozitive, dar și negative. Partea pozitivă este că relația româno-germană s-a îmbunătățit, culminând cu aderarea la alianța Puterilor Centrale din 1883. Partea negativă a fost invadarea pieței române de bunuri de consum ieftine, care erau profitabile pentru oamenii de rând. Acest lucru a avut ca efect stagnarea industriei care oricum era într-o fază incipientă de dezvoltare. Astfel, industria modernă românească a fost pusă pe pauză până la sfârșitul secolului, iar acest lucru a cauzat frustrarea burgheziei care dorea să dezvolte afaceri și care nu reușea să producă la prețurile scăzute ale bunurilor importate. Însă, toate acestea au fost decizii asumate de partea română, deoarece în convenție, Carol I vedea „germenele Independenței”.

Anul următor România a semnat un tratat comercial și cu Rusia, în contextul crizei balcanice. Și în acest context ofeream concesii economice. A urmat războiul de independență, iar după Conferința de la Berlin, România iese de sub garanția colectivă a Marilor Puteri și își începe drumul către recunoașterea suveranității în plan internațional. Până la semnarea alianței cu Germania și Austro-Ungaria, România era izolată de tot restul actorilor.

În tot acest timp relația economică dintre România și Austro-Ungaria evolua către o dependență a părții române față de bunurile de consum austriece. Favorizam atât de mult această relație încât ajunsesem la un moment dat ca 30% din totalul exporturilor noastre să fie trimise către austro-ungari, în condițiile în care convenția le oferea cele mai mici taxe vamale.

Miza economică din spatele conflictului

Între 1877 și 1881, Austro-Ungaria devenise cel mai mare importator de animale vii crescute la noi în țară. 70% din vite mergeau către ei, alături de 95% din porcii români. În perioada de funcțiune a tratatului, 60% din vasele ce intrau în România veneau pe Dunăre de la Viena.

Însă la momentul în care tratatul a expirat, marea guvernare liberală (1881-1888) în frunte cu Ion Brătianu nu a mai acceptat reînnoirea sa. Chiar dacă trecuseră doar 10 ani, o mare parte din obiectivele României fuseseră împlinite: independența, recunoașterea sa de majoritatea statelor europene, încoronarea lui Carol ca Rege și ieșirea din izolarea externă prin alianță cu Germania. România avea toate drepturile, pe foaie, să fie tratată ca un egal.

Astfel, în acest context, disputele economice cu Austro-Ungaria încep să ia forme concrete. Parlamentul de la Viena decisese încă din anii 1881,1882 scăderea importului de vite din România pe fondul măsurior sanitare. Acesta a scăzut exponențial, cu până la 90% în unele regiuni, iar următoarea măsură a fost și mai decisivă: se interzicea importul și tranzitul cailor, porcilor și oilor din România. Cele mai mari daune au fost date de comerțul cu vite, deoarece 70% din producția românească mergea în Austro-Ungaria. Astfel, din 1876, anul în care a intrat în vigoare tratatul, până la 1889, 3 ani mai târziu după ce a expirat, comerțul cu vite ajunsese la 5% din valoarea totală a primului an de export fără taxe și impozite. Piața cerealelor a cunoscut și ea o scădere dramatică, deoarece exportam 20% din totalul producției în Austro-Ungaria, iar în primul an de după expirarea acordului, ajunsesem la 2%. Aceste calcule au fost realizate de economiști români, printre care și Victor Axenciuc, care în lucrarea statistică „Produsul Intern Brut al României 1862-2000” evidențiază un aspect important al societății – prima dată în istoria României când producția industrială a întrecut ca valoare raportată la PIB agricultura a fost în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada pe care noi o disputăm, 1882-1886, ultimii ani ai convenției și începutul protecționismului românesc, industria reprezenta 21% din PIB, în timp ce agricultura era responsabilă pentru 45,5% din PIB al statului.

Brătianu considera că invazia de importuri trebuia să înceteze. Situația economică și relația cu Austro-Ungaria dăduseră frâu liber consumerismului românesc, iar importurile României crescuseră considerabil. După cum Bogdan Murgescu arată în lucrarea sa „România și Europa: Acumularea decalajelor economice 1500-2010”, media anuală a exporturilor s-a triplat din anul 1875, în care a fost semnat  tratatul, până în anul 1886, când s-a finalizat – de la 103 milioane de lei ajunsesem la 293 milioane. Convenția dintre România și Austro-Ungaria nu este singurul motiv pentru această dinamică, însă este un factor important ce trebuie luat în calcul.

Brătianu a rupt negocierile și a introdus un tarif vamal autonom, iar Austro-Ungaria a interzis tranzitul vitelor românești pe teritoriul său, obligând producătorii români să caute noi piețe de desfacere către occident. Anul 1886 este și anul introducerii de legislație cu caracter protecționist care impunea taxe pentru importurile ramurilor industriale ușoare, pentru a diminua cantitățile de bunuri de consum ce pătrundeau granițele român. În 1887 este dată legea de promovare a industriei, unde erau scutiți de taxe și tarife vamale pentru toate utilajele și materiile importante pe o durată de 15 ani toate societățile cu un capital mai mare de 50.000 de lei și minimum 25 de angajați. Până în secolul XX, cea mai importantă ramură a industriei a fost cea a prelucrării produselor agricole, în special morăritul.

Războiul vamal s-a terminat în 1891, iar ambele părți au ieșit pierzătoare de pe urma sa. Austro-Ungaria a pierdut o piață de desfacere pentru produsele de lux, mai ales cele produse în Transilvania, iar România s-a confruntat cu exportarea pe alte piețe care nu erau atât de favorabile din punct de vedere logistic, dar și economic.