De la „Prin noi înșine” la satelit economic al Germaniei naziste – cazul României în perioada interbelică

Germania plecase deja la război, însă era un conflict diferit față de ceea ce restul puterilor europene experimentaseră până la momentul respectiv. Expansiunea ideologiei naziste și a crezului rasei ariene au oferit un alt tip de luptă în Europa. Conciliatorismul față de regimul lui Hitler, al Franței și al Marii Britanii, au permis mașinăriei de război germane să renască după restricțiile impuse de tratatul de la Versailles. În această luptă pentru controlul continentului, ignorată de Puterile Occidentale, România era privită ca o țară ce putea fi exploatată pentru a contribui la victoria Reichului.

Pe data de 12 martie 1938 avea loc anschluss-ul, unirea Germaniei cu Austria. Pe data de 1 octombrie 1939, Hitler anexa regiunea cehoslovacă Sudetenland, majoritar locuită de germani, invocând legile dreptului internațional de „autodeterminare a popoarelor”. Pe 16 martie 1939 trupele germane comasate în regiunea Sudetă invadează restul Cehoslovaciei, dând naștere Protectoratului Bohemiei și Moraviei. Germania își începuse deja războiul, doar că nicio putere nu avusese curajul de a-i bloca, cu adevărat, revendicările teritoriale.

Pregătirile Germaniei înainte de război

Însă mașinăria de război germană trebuia să fie alimentată cu energie înainte de a pleca, cu adevărat, la război. Socialist naționaliștii lui Hitler vorbeau despre autosuficiența regimului de la Berlin prin resurse proprii, însă în realitate era instrumentat un plan de control direct, militar, al continentului prin acapararea celor mai importante resurse din Europa. Un rol important l-a jucat și petrolul românesc care a devenit o resursă necesară pentru expansiunea teritorială a Germaniei.

Revenirea economică a Europei Centrale și de Est de pe urma crizei mondiale a adus mai multe state din regiune sub influența germană. Într-un fel sau altul, revenirea economică și militară a Germaniei după criza din 1929 a cauzat o reașezare a politicilor economice europene. Din ce în ce mai multe state au devenit periferii, iar centrul devenise Berlinul. Ungaria și-a crescut exporturile în Germania din 1933 de la 11% la 52% în 1939. România și-a crescut exporturile de la 16% în 1933 la 43% către Germania. Bulgaria a înregistrat cele mai mari creșteri, de la 36% în 1933 la 71% în 1939. Pe de altă parte, regimul de la Berlin s-a ocupat și de alimentarea piețelor din zonă cu produse germane. Dacă în 1933 importurile germane reprezentau doar 18% pentru economia românească, în anul 1939 acestea crescuseră la 56%.

Imperialismul economic

Imperialismul economic al Germaniei avea în plan acapararea cât mai multor piețe inferioare care să depindă din ce în ce mai mult de producția și capitalul german. În România, prosperitatea economică de la sfârșitul anilor ’30 s-a transformat de fapt într-o relație de interdependență cu Germania. Regimul lui Hitler a reușit, în anii ’30, în urma mai multor înțelegeri bilaterale cu diferite state din regiune, să creeze un sistem complex al dependenței comerciale a României, Bulgariei, Ungariei și Iugoslaviei față de Berlin. Noi trimiteam materii prime brute în timp ce primeam înapoi echipamente și mașinării de înaltă tehnologie folosite în industrie, energie sau chiar agricultură. După datele existente, dependența statelor mici și mijlocii din Europa a continuat să crească față de Germania până la sfârșitul anilor ‘30.

Același fenomen s-a extins nu doar în estul Europei, ci și în rândul rândul statelor nordice sau chiar și în centrul continentului. Această revenire economică a fost și printre principalele motive enunțate de puterile occidentale pentru conciliatorismul Germaniei. Totuși, dependența de noul centru economic al Europei era clară pentru mulți dintre oamenii politici din estul Europei și chiar s-a transformat în politică de stat. Și Ungaria ajunsese dependentă în proporție de 52% de importurile din Germania în 1939, Iugoslavia ajunsese la 53%, iar Bulgaria la 70%!

Izolați economic de Germania nazistă

În pofida legăturilor diplomatice, strategice și culturale cu statele occidentale, mai ales Franța, dar și Marea Britanie, România s-a trezit în perioada marilor anexări germane izolată. La granițele sale existau actori cu pretenții teritoriale, iar din punct de vedere comercial, piața germană părea a fi cea mai bună soluție de export pentru România.

Aceasta este istoria economică a țării noastre, care de la o politică protecționistă și înclinată către elitele afaceriste de la vremea respectivă, definită prin programul „Prin noi înșine” a Partidului Național Liberal, am ajuns o țară înghițită de nevoia Germaniei de a atrage resurse.

În anul 1939, dintre cele 6,2 milioane de tone de petrol produse în România, aproximativ 4,2 milioane au fost exportate. Primii doi parteneri comerciali ai României în această industrie au fost Germania și Italia, care și-au majorat cererile de petrol cu 20% față de anul 1938, în timp ce cererile franceze au scăzut cu 18%. Practic, Berlinul reușise să aducă o mare parte din resursele europene în industria națională pentru a le consuma și pentru a pune pe picioare mașinăria de război. Însă exista o mare problemă pentru germani cu privire la raporturile bilaterale cu țara noastră.

În anul 1939 nici măcar 10% din industria națională a petrolului era deținută de capitalul românesc. Cele mai mari investiții fuseseră realizate de americani, belgieni, britanici și italieni, în timp ce capitalul german era aproape inexistent. Spre exemplu, în anul 1938, 66% din capitalul plasat în industrie era străin, 39% la bănci, 47% comerț, 80% din asigurări, 80% din transporturi și comunicații, etc. Pe lângă asta, aproximativ 32% din capitalul social plasat în instituțiile de credit din România era la rândul său străin. Chiar dacă Germania devenise principalul partener economic al țării noastre, nu avea control asupra investițiilor ce se realizau sau fuseseră realizate în România.

Parteneri comerciali importanți ai țării noastre fuseseră dați deoparte pentru relația cu Germania, care la vremea respectivă era promovată atât din considerente economice, dar și din considerente politice. Situația trebuia să fie schimbată.

Tratatul „rușinos” cu Germania nazistă

„Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Regatul României și Reich-ul German – 1939”, a fost semnat la data de 23 martie, la o săptămână distanță de anexarea Cehoslovaciei. „În niciun caz din vremurile moderne un stat nu a mai făcut concesiuni economice atât de umilitoare precum a făcut Regele Carol al II-lea al României la București săptămâna trecută cu dr. Helmuth Wohlthat”, relata revista Times în urmă cu mai bine de 80 de ani.

Influența politică pe care Franța o exercitase asupra elitelor românești nu era suficientă pentru a rezolva problema economică a țării noastre. În toată perioada interbelică am purtat discuții cu francezii și britanicii pentru garanții de securitate pe care nu le-am primit. Ne-am orientat către tratate regionale de apărare colectivă care la momentul în care a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial nu mai însemnau mare lucru. Franța și Marea Britanie se axaseră pe o organizare politică și strategică a Europei de Est, în timp ce Germania lucra subtil la o reorganizare economică a relațiilor din regiune. Tratatul economic cu Germania a fost privit la vremea respectivă ca o necesitate pentru supraviețuirea economică a țării, deoarece oferea garanția unei piețe de desfacere importante pentru produsele brute românești. Totodată, presiunile impuse de guvernul german erau mult mai direct resimțite decât cele puse de francezi, care au încercat prin canalele diplomatice să evite o astfel de înțelegere, dar nu au reușit să ofere ceva mai bun la schimb.

Ultimii ani înainte de război

Astfel, în contextul anilor 1938-1939, România a fost nevoită să lege o relație puternică cu Germania pentru a-și asigura păstrarea suveranității și a independenței. Trupele maghiare erau mobilizate, germanii aveau trupe la granița României, Uniunea Sovietică era nerăbdătoare să ia Basarabia înapoi, bulgarii Cadrilaterul – trebuia să găsim un aliat în regiune.

Interesele germane față de România urmăreau subordonarea celor mai importante sectoare economice pentru nevoile de consum ale mașinăriei de război. Aici se pune accent pe crearea unei industrii româno-germane a petrolului care să rezolve și problema capitalului german neinvestit până la vremea respectivă în industria românescă. Pe de altă parte, germanii solicită crearea unor întreprinderi mixte, precum SOVROM-urile rusești, în România, dar și liberalizarea porturilor pentru navele germane.

„Planul economic, pe de o parte, va ține socoteală de cerințele de import germane, iar pe de alta, de posibilitățile de dezvoltare ale producției române, de necesitățile interne române și de nevoile schimbului economic al României cu alte țări”, se stipula în tratat.

Practic, România se angaja în dezvoltarea industriei agricole pentru a putea livra mai multă materie primă Germaniei, în dezvoltarea domeniului silvic și a prelucrării lemnului. Pe partea de industrie, germanii aveau să ne trimită mașinării și echipamente pentru a începe exploatări miniere. Aceste exploatări aveau să fie realizate de companii cu capital mixt, româno-german, atât în Dobrogea, cât și în Banat, Vatra Dornei sau alte regiuni de interes pentru germani.

În sfera de influență a Germaniei naziste

Cu cât resursele României depindeau din ce în ce mai mult de tehnologiile germane, cu atât exista o presiune mai mare pe țara noastră să intre în război de partea lui Hitler. Doar că la vremea respectivă, în martie 1939, chiar dacă războiul era extrem de aproape, nimeni nu știa clar ce o să urmeze. Interesul german al momentului era de a avea în subordine o economie destul de dezvoltată în sectorul agricol, care putea oferi hrană în timp util în caz de criză. Totodată, tratatul stipula că această relație trebuie să fie reglementată prin intermediul unul plan economic de lungă durată care „va menține ca principiu de bază echilibrarea schimburilor economice reciproce”. Mai pe scurt, trebuia finalizat un plan economic prin care germanii să-și asigure monopolul asupra mai multor domenii economice, în primul rând cele de mare interes, industriale, pe termen lung. În anul 1938, producția internă de petrol în Germania fusese de 3 milioane de tone, însă doar 500.000 de tone au extrase din sol. În acel an, Germania a importat 4,5 milioane de tone de petrol, dintre care peste 700.000 de tone, mai mult decât extracția națională, din România. Restul importurilor erau din afara Europei.

În perioada 1936-1940, producția de petrol s-a aflat în declin la noi în țară. De la 8,7 milioane de tone extrase în 1936 ajunsesem în timp de război, în 1940, la 5,8 milioane de tone. În paralel, consumul a crescut, de la 1,8 milioane de tone în 1936 la 2,3 milioane de tone în 1940. Asta însemna că în continuare puteam alimenta eficient mașinăria de război germană.

Partea română a fost obligată să accepte acest tratat ce avea să schimbe în teorie, pe termen lung, economia locală. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial economia românească era deja anexată de Germania, iar fără niciun fel de garanție de securitate din partea sa, are loc dezastrul național din vara anului 1940. Teritoriile pierdute au venit și într-un context de renunțare la resursele naționale în favoarea capitalului german. Din luna aprilie până în luna octombrie a anului 1940, exporturile de petrol lunare către Germania ajunseseră de la 50.000 de tone la 200.000 de tone. Tratatul fusese semnat de Grigore Gafencu și de industriașul Ion Bujoiu.