Esential

ANALIZĂ: Cum s-a schimbat economia românească după Unirea Principatelor din 1859

Pictură Cuza, sursa foto Capital
sursă foto: capital.ro

Dincolo de idealul național, în noul stat format după Unirea Principatelor din 1859, structura instituțională și legislativă modernă a anticipat, în general, dezvoltarea economică, eliberând activitatea economică de forme arhaice.

Statul român nou înființat a rămas  în urma națiunilor dezvoltate din Europa de Vest în ceea ce privește mărimea și structura bogăției materiale acumulate, nivelul tehnic la care erau combinați factorii de producție, randamentul cu care erau folosite resursele și nivelul de trai al populației.

În România celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, instrumentele legislative și instituționale au avut un dublu scop: în primul rând, au stabilit formele economiei de piață și, în al doilea rând, au creat aceste forme folosind inițiativa și puterea statului, în contextul în care puterea transformatoare a capitalului privat era insuficientă.

Era firesc ca reformarea sectorului economic să  aibă un caracter imperios, mai ales în contextul vicisitudinilor istorice, care au stagnat evoluția economică a Țărilor Române.

Finanțele publice, un domeniu vital 

Când Alexandru Ioan Cuza a fost ales drept domnitor, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești erau un stat eminamente agricol. După unire, a fost realizat primul recensământ din istoria țării. Acesta a arătat că noul stat avea doar 3,8 milioane de locuitori și un grad de urbanizare de 17%. Statistica mai indică faptul că în cele două principate existau aproximativ 60 de mii de salariați, reprezentând 1,5% din totalul populației.

Cel mai important domeniu pentru modernizarea economiei a fost cel al finanțelor publice, în special pentru integrarea statului și a resurselor sale în noile sarcini și responsabilități care au venit odată cu actul Unirii.

În chestiunea elaborării și unificării bugetelor celor două regiuni unite a fost lansată o inițiativă de modernizare a finanțelor publice, cu scopul de a pune în aplicare noi principii de inspirație occidentală, cum ar fi impozitarea universală, impozitarea veniturilor, impozitarea proporțională, organizarea sistemului fiscal, administrația financiară pentru determinarea și colectarea impozitelor și a altor venituri ale statului, contabilitatea și unificarea bugetară și responsabilitatea bugetară.

Proclamarea Unirii, sursa foto Wikipedia

Proclamarea Unirii, sursa foto Wikipedia

84% din totalul impozitelor erau indirecte 

Impozitele directe și indirecte au stat la baza bugetului de stat în anii imediat după Unire, iar în anii cu deficite semnificative, acestea au fost echilibrate suplimentar cu împrumuturi din surse locale și internaționale.

Pe măsură ce impozitul funciar a crescut semnificativ în urma reformei agrare din 1864 și a fost considerat prioritar de către țărănime, ponderea impozitului personal a început să scadă. În paralel, impozitul pe patente, cunoscut și sub numele de impozit industrial și comercial, a înregistrat o creștere a procentului său de la 6-7% la 1/5 din total în 1914, ca urmare a creșterii mai rapide a acestor activități.

Secularizarea averilor mănăstirești, o schimbare de paradigmă 

Încă din primii ani ai domniei sale, Al. I. Cuza a elaborat o serie de reforme sociale, politice, și economice care vizau modernizarea statului. Printre primele  reforme economice adoptate de Cuza se numără secularizarea averilor mănăstirești.

Domnitorul și Adunarea Legislativă au decis să adopte legea secularizării averilor mănăstirilor la 13/25 decembrie 1863, pentru a împiedica puterile europene să intervină în chestiunea proprietății mănăstirilor, printr-un anunțat arbitraj internațional care urma să aibă loc în decembrie 1863. Ca urmare, peste 25% din terenul arabil al țării a intrat în fondul funciar al statului român. Legea prevedea că „toate  averile  mănăstireşti  din România  sunt  şi rămân  ale  statului,  iar  veniturile  acestor  mănăstiri  se înscriu  ca  venituri  ale  bugetului  public”, care, în realitate, a însemnat etatizarea tuturor bunurilor monahale, indiferent dacă erau consacrate sau nu.

Astfel, se urmărea ca țările europene să nu mai acuze România de prejudecăți și xenofobie. Printre celelalte prevederi ale legii se număra, în special, o sumă de 82 de milioane de lei ca despăgubire pentru Sfintele Locuri, din care 31 de milioane de lei reprezentau datoria pe care mănăstirile o aveau față de statul român.

Acțiunea lui Cuza de a confisca proprietățile și averile clerice a avut scopul de a contribui la „avuția țării”, și, mai târziu, de a împropietări țărănimea. Mai mult de un sfert din terenul agricol al națiunii – adică 1,01 milioane de hectare – aparținea mănăstirilor din România.

Legea lui Cuza a redus Biserica la statutul de simplă instituție responsabilă de gestionarea cerințelor religioase ale populației. Secularizarea averilor mănăstirești, motivată în primul rând de considerente economice, a permis statului român să recâștige controlul asupra unui sfert din pământul statului și să contribuie la procesul de modernizare a principatelor.

Exportul după valoare distribuit pe principalele țări

Mii de lei

Țara 1862 1863 1864 1865 1866 1867 1868
1 2 3 4 5 6 7 8
Total 113,982 120,917 148,521 111,736 116,500 110,481 198,026
Anglia 8,631 13,956 12,154 261 1,319 7,020 7,553
Austria 25,502 20,639 24,261 20,551 27,733 24,758 31,931
Franța 14,003 20,478 21,998 989 1,328 19,631 14,610
Germania
Italia 3,740 7,835 13,960 136 93 6,547 8
Rusia 2,530 1,994 1,622 1,700 2,375 3,790 4,677
Turcia 43,520 50,848 67,510 88,060 82,640 44,657 136,171
Alte țări 16,056 5,167 7,016 39 1,012 4,078 3,055

sursă: Victor Axenciuc, „Evoluția economia a României, Cercetări statistico-istorice 1859-1947″

Reforma agrară, un prim pas spre modernizare 

Evoluția societății și a economiei românești în perioada de după Unire a fost influențată în mare măsură de problema agrară. Reforma agrară din 1864, care a dus la schimbări semnificative în structura proprietății și a produs un nou regim agrar marcat de contradicții și disfuncționalități provocate de implementarea unei politici care nu a reușit să abordeze problemele cu care se confrunta lumea rurală, a servit drept trăsătură definitorie a acestei perioade de timp.

Prin reforma agrară din 1864, Al. I. Cuza a dispus eradicarea tuturor datoriilor feudale ale țăranilor clăcași față de proprietarii de pământ și stabilirea independenței juridice a acestora; desființarea tuturor monopolurilor de tip feudal; împroprietărirea țăranilor și răspcumpărarea sarcinilor feudale.

Ca urmare a legii, au fost împropietăriți 408.119 de țărani, în timp ce 59.721 țărani au primit numai locuri pentru casă, în total, au fost utilizate 1.766.258 hectare.

Din punct de vedere economic, reforma a extins piața internă prin aducerea țărănimii emancipate în contact direct cu aceasta, dar numai în măsura în care surplusul de schimb, dobândit prin intermediul micii proprietăți, nu era încă la o scară substanțială. Pe măsură ce capitalismul a înlocuit feudalismul ca sistem economic dominant, economia de piață a devenit fundamentul economic al acestuia.

Influența economică a bogaților moșieri nu a putut fi înlocuită nici de către o țărănime puternică și educată, capabilă să aducă schimbări inedite în modul de viață al satului românesc, și nici de către o  categorie comercial-industrială aducătoare de creștere și modernizare. Timp de cincizeci de ani, exploatarea marilor proprietari de pământ a predominat asupra exploatării micilor țărani. Această dominație a fost posibilă datorită unor relații economice noi și tranzitorii (cum ar fi sistemul de facturi agricole), care au permis menținerea unor forme de constrângere economică asupra unei părți considerabile a țărănimii.

Harta Unirii sursa foto Primaria Slanic Moldova

Harta Unirii sursa foto Primaria Slanic Moldova

Producția agricolă 

Sporirea productivității agricole s-a realizat prin creșterea suprafețelor cultivate.  Între anii 1862-1866, în Principate s-au produs 532.000 de tone de grâu, 830.000 de tone de porumb, 175.000 de tone de orz, 26.600 de tone de ovăz și peste 50.000 de tone de secară. Între 1911 și 1915, cincizeci de ani mai târziu, producția a cunoscut o expansiune extraordinară, însemnând 2,2 milioane de tone de grâu, 2,8 milioane de tone de porumb, 558.000 de tone de orz, 412.000 de tone de ovăz și 87.700 de tone de secară. Între 1862 și 1866, producția totală a crescut de la 1,667 milioane de tone la 6,145 milioane de tone.

Sistemul monetar 

La 1 ianuarie 1868 au fost puse în aplicare atât sistemul monetar zecimal metric, care se aseamănă cu sistemul dinar latin și se bazează pe aur și argint, cât și sistemul bimetalic. Leul, care avea 100 de subdiviziuni (bani), era echivalent cu 5 grame de argint la un preț de 835/1.000 sau cu 0,3226 grame de aur la un preț de 900/1.000. Acesta a înlocuit unitatea monetară anterioară, cunoscută tot sub numele de leu, care avea 40 de subdiviziuni (parale) și servea doar ca unitate de măsură. La început s-au emis doar bani metalici, dar în cele din urmă au fost fabricate bancnote.

După Unire, România a reușit să își crească exporturile, porcii și bovinele fiind cele mai populare exporturi de animale, alături de cereale precum grâul și porumbul.

În plus, în timpul domniei lui Ioan Cuza, comerțul cu principalii parteneri comerciali ai națiunii, printre care Turcia, Anglia, Austria, Franța și Rusia, a crescut semnificativ.