Este clar că și acum, în anul 2022, rușii folosesc aceleași mecanisme politico-militare învățate de la Stalin în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Așa s-a întâmplat și la noi în țară, în 1945, iar modelul pare să fie impus de către noua conducere pro-rusă în orașele ucrainene. Războiul pe care îl vedem în fața noastră este unul al civilizațiilor, purtat la periferia dintre Occident și Orient, chiar dacă în ultimii 30 de ani ne-am mințit și-am spus că Rusia face parte din Europa.
Pe data de 23 august 1944 România sub regele Mihai I lua decizia de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste după ce în ultimii 3 ani fusesem în alianță. Vestea nu a fost atât de bună pentru Stalin deoarece liderul rus dorea să cucerească România pentru a putea vorbi de „eliberarea” țării de sub fascism. Această nuanță a fost importantă și chiar dacă am întors armele, sovieticii nu ne-au uitat, iar la tratatul de pace de la Paris din 1945 țara noastră nu a fost recunoscută drept cobeligerantă de partea Aliaților. Astfel, în textul tratatului, scrie negru pe alb faptul că România „poartă partea sa de răspundere în acest război”.
Un mare „cadou” pe care totuși Stalin ni l-a oferit este găsit în cel de-al doilea articol a primei părți a tratatului, care disputa frontierele. Rămâneam cu Bucovina, Cadrilaterul și Basarabia luate, însă era anulată decizia Curții de la Viena prin care în vara lui 1940 Ungaria primea Transilvania de Nord. Această regiune s-a aflat sub administrație sovietică după ce am întors armele și a fost primită înapoi de România datorită ajungerii la putere a guvernului Groza.
Plata războiului, sute de milioane de dolari către Rusia
În articolul 22 al tratatului de pace semnat cu România la Paris pierderile cauzate de operațiunile militare naționale în teritoriul sovieitic au fost evaluate la 300.000.000 dolari americani. Partea română a vrut să plătească în bani aceste despăgubiri, însă în tratat s-a stipulat că reparațiile trebuie plătite în decurs de 8 ani în bunuri: produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime și fluviale, utilaj divers, alte mărfuri, etc.
Tratatul a fost semnat pe 10 februarie la Paris, iar pe 10 mai, la Moscova, partea română alături de cea rusă încheiau un acord prin care luau naștere Sovromurile. Scopul său era de fapt de a stabili mijloacele concrete prin care România își va putea realiza plățile către Uniunea Sovietică în contextul prevederilor tratatului de la Paris. Sovromurile, în teorie, erau societăți comerciale mixte, cu capital românesc și sovietic, ce aveau să contribuie la reconstrucția națională postbelică. Rușii de fapt voiau să valorifice la maxim pământul cucerit, la fel cum au făcut în Germania de Est, când după război au dezasamblat fabrici întregi, le-au pus bucată cu bucată pe tren și le-au mutat la ei acasă. Dacă în teorie era vorba despre o colaborare între comuniștii români și cei sovietici în vederea atingerii unei bune prietenii, în realitate era vorba despre un monopol asupra tuturor resurselor țării care intra sub controlul lui Stalin. Partea română dădea totul spre export, resurse naționale importante pentru reconstrucția postbelică, pentru a putea plăti pagubele de război asumate prin tratat.
Industriile dominate de ruși
Industria extractivă, energia, industria chimică, grea, construcțiile, transporturile, producția agricolă, mai toate erau gestionate de ruși, care alegeau ce lasă în țară și ce duc în mama Rusie. Prima societate de acest tip a fost înființată pe data de 14 iulie 1945 și purta numele de Sovromtransport, care s-a creat pentru a monopoliza mijloacele de transport de pe teritoriul României, implicit și rutele de navigație.
Au fost 16 astfel de societăți comerciale dirijate de către agenții politico-militari ruși de pe teritoriul României, sub presiunea Moscovei. Sovromcărbune se ocupa cu exploatările miniere, Sovromtractor cu producția de utilaje agricole, Sovrommetal cu extracțiile de minereu de fier, Sovrombanc deținea monopol asupra domeniului financiar-bancar și intra în posesia unor mari active financiare după procesul de etatizare.
Interesele geopolitice și militare ale lui Stalin cu privire la accesarea bombei nucleare erau categorice și se resimțeau și în România. Pe 31 decembrie 1951 era semnată convenția pentru înființarea Sovromcuarțit, o societate care se ocupa de extragerea minereurilor de uraniu din România și realiza cercetări geologice pentru a găsi noi zăcăminte. Chiar dacă sovromurile s-au închis în anul 1954, această societate a continuat să exporte la prețuri nefavorabile uraniu în Uniunea Sovietică până la sfârșitul anilor ’50. Vorbim despre sute de mii de tone.
Pașii către desființarea SOVROMurilor
Același fenomen, de relație comercială între exploatator și exploatat, s-a înregistrat pe toată perioada de existență a sovromurilor în România. Zona în care am fost exploatați „cel mai eficient” a fost industria petrolieră și a produselor petroliere, unde vindeam Uniunii Sovietice cu prețuri de până la 26% mai mici decât cotațiile internaționale. Spre exemplu, Sovrompetrol, unul dintre primele sovromuri înființate, a ajuns la doi ani de existență, în 1947, la o cotă de piață de 30% pe piața de țiței și 36,5% pe piața de petrol prelucrat. După naționalizările din 1948, guvernul a creat două entități concurente Sovrompetrol, Muntenia și Moldova, care au intrat în posesia a 66% din piața de țiței românească. „Partenerii” sovietici nu au fost prea fericiți de înființarea acestor societăți care la 1 septembrie 1950 au dispărut, fiind asimilate de Sovrompetrol.
Pentru a ne da seama de gravitatea acestor abuzuri chiar și liderii comuniști de la București nu erau atât de entuziasmați de relația comercială cu Moscova. Ceea ce ne-a salvat cu adevărat a fost valul de destinderi politice din blocul sovietic ce a avut loc după moartea lui Stalin, în martie 1953. În octombrie o comisie aflată sub conducerea lui Miron Constantinescu a mers la Moscova pentru a negocia viitorul sovromurilor și a face rost de niște credite pentru dezvoltarea lor.
Întreprinderile mixte sunt eliminate începând cu anul 1954, evident cu evaluarea unei datorii pe care România avea să o plătească Uniunii Sovietice. Partenerul nostru economic s-a angajat să livreze tehnologie și utilaje în schimbul a 50% din industria românească pe hârtie. Fără nicio investiție reală și foarte multă exploatare, când am vrut să renunțăm la aceste societăți, rușii ne-au cerut banii echivalenți naționalizării lor. Patrimoniul datorat sovieticilor a fost evaluat la 9,6 miliarde de lei, în timp ce ei ne-au livrat tehnologie de 2,9 miliarde de lei. Această plată a fost întinsă pe mai mulți ani.
