Bloomberg susține că Germania „ar putea redeveni curând ‘bolnavul Europei’, recăzând într-un rol avut cu două decenii în urmă”. Datele sugerează într-adevăr că țara e pe cale să se transforme din motorul Europei, într-o piatră de moară agățată de gâtul acesteia. Dar ce e interesant, e că Berlinul pare să și-o făcut cu mâna lui, cel puțin sub aspect energetic. În stilul metodic specific german. Pas cu pas.
Vorbind despre cum a ajuns Germania pe buza prăstiei, cancelarul Olaf Scholz a arătat recent cu degetul la predecesorii lui, Angela Merkel și Gerhard Schroeder. Două lucruri li se impută astăzi în mod deosebit. În primul rând, strângerea constantă a relațiilor comerciale cu China, care, până în 2021, a fost șase ani la rând cel mai mare partener comercial al Germaniei. În ultimii 25 de ani, exporturile Germaniei către China au crescut cu o rată anuală de 11,8%, de la 6,58 miliarde de dolari în 1995, la 106 de miliarde de dolari în 2020.
și importurile din China au fost colosale, ele ridicându-se de pildă anul trecut, potrivit bazei de date COMTRADE a Națiunilor Unite, la 169 de miliarde de dolari. Iar printre importuri s-au numărat și multe materii prime sau componente, în lipsa cărora o parte a industriei germane riscă astăzi să rămână paralizată. După cum s-a văzut deja în timpul pandemiei, care a perturbat producția din China: penuria de materiale și echipamente care a urmat a afectat circa 77% dintre producătorii Germaniei.
Dar poate încă și mai acută decât dependența de China e acum cea energetică a Germaniei față de Rusia. Comentând situația, Scholz a declarat la Davos că „unii au fost un pic neglijenți în trecut” și că Germania trebuie acum să-și diversifice urgent lanțurile de aprovizionare și piețele de export.
În ceafa Germaniei suflă vântul recesiunii
Potrivit Bloomberg, unii experți, precum Aline Schuiling, economist la ABN Amro, afirmă tranșant că „Germania se află într-o situaţie economică dezastruoasă” și că „temerile privind perspectivele sale sunt clar justificate”. La rândul ei, Comisia Europeană a ajuns la concluzia că singura țară care va înregistra în 2022 o creștere economică mai lentă decât cea a Germaniei va fi probabil Estonia. Și că inflația din ambele țări va fi mai puternică decât media zonei euro. Rata anuală a inflației din Germania a crescut de altfel încă din martie la cel mai înalt nivel din ultimii 40 de ani.
Gravitatea situației a fost recunoscută și de autoritățile germane. În aprilie, s-a aflat că PIB-ul Germaniei a crescut cu doar 0,2% în primul trimestru din 2022, comparativ cu trimestrul anterior. Și tot în aprilie, guvernul și-a redus previziunile de creștere de la 3,6%, la cât fuseseră estimate în ianuarie, la 2,2%. Dar asta numai cu o condiție, și anume ca Rusia să nu oprească brusc livările de gaze naturale. Pentru că, după cum a explicat însuși ministrul german al Economiei, dacă s-ar întâmpla una ca asta, țara ar risca recensiunea.
Călcâiul lui Ahile: Cum s-a vulnerabilizat singură Germania
În timpul lui Merkel, Germania a decis, de bună voie și nesilită de nimeni, să-și închidă trei dintre cele șase centrale nucleare și să renunțe treptat și la cele pe cărbune. În timp ce cu o mână își tăia craca energetică de sub picioare, Berlinul se crampona cu cealaltă tot mai ferm de Kremlin. E drept că, pe moment, Merkel a reușit să obțină avantaje frumoase din relația cu rușii. Cel mai spectaculos exemplu este cel al gazelor, pe care Germania le putea cumpăra la prețuri bune și în cantități impresionante.
Atât de impresionante însă, încât a devenit periculos de dependentă. Zadarnic au existat avertismente, precum cel lansat încă din 2014 de German Institute of Global and Area Studies, cum că „guvernul rus ar putea folosi în stil mare stoparea livrărilor drept armă politică”. Lucrurile au evoluat pe același făgaș, dependența Germaniei adâncindu-se an de an. Din 2012 încoace, procentul livrărilor de petrol din Rusia a crescut de la 38 la 42 la sută, iar cel a livrărilor de gaz, de la 40 la 55 la sută. Iar Germania și-a câștigat renumele de cel mai mare importator de gaz rusesc din Europa.
Ce a tăiat Scholz? Nodul gordian, cordonul ombilical sau tubul de oxigen al Germaniei?
Scholz
În 2021, când Scholz a venit la putere, Europa se confrunta atât cu pandemia, cât și cu tensiunile tot mai puternice de la granița cu Ucraina. În 21 februarie 2022, acestea au atins un nou vârf, președintele Vladimir Putin anunțând recunoașterea republicilor populare Donețk și Lugansk și ordonând desfășurarea de trupe rusești în Donbas.
UE a reacționat sancționând o mână de persoane. Olaf Scholz, în schimb, a anunțat sec că a sistat certificarea proiectului Nord Stream 2. Gazoductul lung de 1.230 de kilometri, care leagă Rusia de Germania ca un cordon ombilical, urma să transporte cantități uriașe de gaze naturale direct către Europa. Nord Stream 1 are o capacitate de transport anuală de 55 de miliarde de metri cubi de gaz. Iar Nord Stream 2 are o capacitate egală. Așadar, dacă proiectul ar fi fost concretizat, cantitatea de gaz livrată Europei pe această cale s-ar fi putut dubla. O miză uriașă!
Poate că a fost o concidență sau poate că nu, dar în 24 februarie, la doar două zile după anunțul lui Scholz, Ucraina a fost invadată de ruși. Iar Germania a intrat de atunci în fibrilații, pomenindu-se că rămâne cu tot mai puțin gaz.
Din rău în mai rău
Expertul INES Sebastian Bleschke explica încă din ianuarie pentru DW că, deși capacităţile de stocare a gazului metan din Germania ocupă locul patru în lume, „ele sunt umplute în prezent la doar 42 la sută din capacitate”, cel mai scăzut nivel consemnat vreodată în prima lună a anului.
În mai, situația s-a înrăutățit: pe fondul deteriorării relațiilor diplomatice, Gazprom a renunțat la Gazprom Germania, inclusiv la Rehden, cel mai mare depozit de gaze din Europa de Vest, cu o capacitate de 4 miliarde de metri cubi, care mai era umplut doar în proporție de 0,6%. Pentru a înlocui livrările din Rusia şi a-și onora contractele, autoritatea germană pentru reţelele energetice, Bundesnetzagentur, a fost nevoită să achiziţioneze gaze de pe piaţa internaţională.
Potrivit publicației „Welt am Sonntag”, necesarul suplimentar fusese estimat 10 milioane de metri cubi de gaze pe zi, iar costurile curente, la circa 3,5 miliarde de euro pe an – sumă la care se adăuga însă și cea necesară pentru umplerea depozitului de la Rehden. Costurile suplimentare urmau să fie transferate din octombrie furnizorilor de energie şi consumatorilor finali, sub forma unei taxe pe gaze. În 12 iunie, când încă nici nu se dezmeticiseră bine, nemții au primit însă o nouă lovitură, Gazpromul rusesc anunțând că-şi reduce cu peste 40% capacitatea zilnică a livrărilor de gaze naturale către Germania via Nord Stream 1.
În aceste condiții, refacerea rezervelor până-n iarnă a devenit un obiectiv tot mai dificil de realizat și panica a crescut. În Germania a început să se vorbească tot mai mult despre posibila declanșare a unei stări de urgență din cauza crizei energetice. Și despre o raționalizare a gazelor. O raționalizare care ar putea obliga și utilizatorii casnici să-și plafoneze consumul, dar care va lovi cu siguranță în primul rând în industrie, care e deja profund afectată în urma crizei declanșate de pandemie, dar și a prețurilor uriașe la energie. În 21 iunie, preţul de referinţă al gazului pentru Europa s-a tranzacţionat de pildă la aproximativ 123 de euro pe megawat oră (MWh), adică la peste 300% faţă de nivelul din 2021.
O țară care riscă nu doar frigul, ci și paralizia
Pentru a înțelege mai bine în ce situație dificilă se află astăzi Germania, amintim că de gazele naturale nu depind doar jumătate din locuințele țării, ci și puternica ei industrie. Fără gaze, ori în condițiile unor creșteri semnificative de preț, precum cele consemnate mai sus, unele ramuri industriale importante riscă să capoteze, ceea ce ar conduce la un teribil efect de domino, cu consecințe dezastruoase asupra economiei, dar și a societății germane.
În martie, reprezentanții industriei siderurgice au anunțat de pildă că „în lipsa gazului metan din Rusia, producţia de oţel este în prezent imposibilă”. Iar de oțel depind multe alte lanțuri industriale. Luând în calcul toate aceste evoluții, asociaţia industrială germană BDI şi-a redus în iunie la 1,5% previziunile de creştere economică pentru 2022 (faţă de prognoza de 3,5%, făcută înainte de războiul din Ucraina). Și a ținut să avertizeze și ea că sistarea livrărilor de gaze din Rusia ar face inevitabilă recesiunea Germaniei.
Cum sună povestea când e narată în termeni de inconștiență politică: S-a aruncat Germania cu capul înainte?
Încrezătoare în propriile forțe, poate chiar puțin arogantă, deși se afla într-o relație de codependență pe cât de accentuată, pe atât de riscantă cu Rusia, Germania a dorit în ultimii ani să urmeze un trend la modă și să devină campioană la ecologie. Așa că s-a apucat, după cum am văzut, să-și taie metodic craca de sub picioare. Mai întâi a fost Merkel, care a dorit să renunțe rapid și la centralele nucleare, și la cele pe bază de cărbune. Deși Europa e departe de a fi vreun cap al răutăților în materie de poluare, iar schimbările pe care le face din această perspectivă nu pot avea din păcate un impact crucial la nivel global. Și deși pandemia ar fi fost motiv suficient să se mai amâne un pic lucrurile sau să fie măcar făcute cu mai mult cap.
Apoi a venit Scholz, care a pus repede cruce gazoductului Nord Stream 2. Nu știm exact cum a gândit-o la acel moment. Dar știm cum au gândit-o și cum o gândesc între timp Verzii, care sunt partenerii săi de guvernare și care l-au tot împins de la spate. Președinta lor, Annalena Baerbock, s-a pronunțat din start împotriva proiectului. Iar ministrul federal al Economiei, vicecancelarul cel verde Robert Habeck, îi ținea desigur cu vitejie isonul.
Dârz și gata de sacrificiu se mai arăta încă și la sfârșitul lui martie. Germania va fi „mai săracă” din cauza războiului din Ucraina, dar este „un preţ destul de mic de plătit, în comparaţie cu suferinţele pe care le îndură ucrainenii”, spunea el pe atunci. În luna mai, la Forumul de la Davos, Habeck a spus că „Avem cel puțin patru crize, care sunt împletite.
Avem inflație mare, avem o criză energetică, avem o criză alimentară și avem o criză climatică”. Și iată cum ecologia a ajuns brusc pe ultimul loc al acestui nefericit podium schițat de ministru. Iar la finalul lunii iunie, Habeck a mai făcut un mare pas înapoi. El a anunțat într-un comunicat că „situația este gravă”, motiv pentru care Germania e silită din nou să crească consumul de cărbuni. Și uite-așa, tot aruncându-se cu capul înainte, Berlinul s-a întors paradoxal exact de unde-a plecat. Dar cu orgoliul șifonat, cu buzunarele mai goale și amenințat de perspectiva de a-și petrece iarna în frig.
