În toamna anului 1958, la scurt timp după ce 82% dintre alegători au susținut o nouă constituție pentru cea mai puțin guvernabilă țară din Europa de Vest, Charles de Gaulle (președinte al Franței între anii 1959–1969) s-a adresat confidentului său, Alain Peyrefitte, și a observat, cu o satisfacție evidentă, că a reușit să reconcilieze cu succes monarhia și republica.
Textul de mai jos este o opinie a lui Jon Henley, corespondentul publicației The Guardian în Europa, cu domiciliul la Paris.
Dar, în timp ce cea de-a cincea republică franceză se apropie de cea de-a 65-a aniversare a sa în acest an, există puține momente în istoria țării în care să fi părut mai contestată, iar cea mai mare vină pare a fi ridicarea președintelui națiunii la statutul de monarh ales.
A cincea și a șasea republică
„Jos cu a cincea Republică!” a fost unul dintre scandările milioanelor de manifestanți care, de 13 ori până acum, au ieșit în stradă, uneori violent, într-un protest național itinerant care a devenit mult mai mult decât dezacordul cu decizia lui Emmanuel Macron de a crește vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani. În mod unic în Europa, susțin criticii săi, constituția celei de-a cincea Republici franceze împuternicește executivul în detrimentul legislativului și, de fapt, plasează controlul executivului în mod esențial în mâinile unui singur om (până acum, a fost întotdeauna un bărbat): un fel de lider suprem.
Răsturnarea statuii lui Napoleon I în timpul războiului civil dintre cea de-a Treia Republică și Comuna din Paris, în urma războiului franco-prusian (sursă foto: The Guardian)
Președintele francez numește miniștrii guvernului și este șeful forțelor armate. El dizolvă parlamentul și promulgă legile (sau poate exercita un drept de veto temporar asupra acestora) și numește anumiți membri ai Consiliului Constituțional, care stabilește dacă noile legi sunt într-adevăr legale. În principiu, el face majoritatea acestor lucruri în colaborare cu prim-ministrul. Dar, întrucât președintele este cel care numește prim-ministrul, chiar dacă acesta poate comanda o majoritate parlamentară, opiniile prim-ministrului sunt, în mod normal, rareori un obstacol în calea dorințelor președintelui.
Constituție franceză, învechită?
Concepută de De Gaulle și redactată de Michel Debré, un profesor de drept devenit luptător al rezistenței, care avea să devină primul prim-ministru al celei de-a V-a Republici, constituția conține instrumente care permit guvernului să restricționeze în mod radical dezbaterile parlamentare și să treacă legile prin Adunarea Națională fără vot. Aceste instrumente au fost folosite de președinții anteriori, de multe ori: articolul 49.3, în special, care, în schimbul unui vot parlamentar de neîncredere în guvern, permite executivului să ocolească parlamentul dacă nu este sigur că va obține o majoritate, a fost folosit de 100 de ori din anul 1958 și până în prezent.
Dar utilizarea de către Macron a tuturor acestor instrumente pentru a trece o reformă căreia i s-au opus peste 70% dintre alegători a făcut ca actualul președinte, deja văzut de mulți ca fiind arogant și neatent, să fie acum acuzat pe scară largă și de autocrație și a precipitat ceea ce unii comentatori numesc o criză a democrației franceze. Pe fondul unui peisaj politic instabil și fracturat și al unor dezbateri tot mai dure, detractorii (cei care încearcă că minimizeze o situație, un conflict, o idee de fapt) celei de-a cincea Republici printre care se numără și Jean-Luc Mélenchon și partidul său La France Insoumise spun că puterea centralizată și solitară a președinților francezi nu face decât să adâncească diviziunile și să agraveze neîncrederea populară în democrație. Cea de-a cincea Republică, sugerează ei, și-a urmat cursul.
Autoritarul Macron
„Elementele autoritare ale celei de-a cincea Republici au fost recunoscute încă de la începuturile sale”, spune Patrick Martin-Genier, autorul unei cărți intitulate „Towards a Sixth Republic” („Către o a șasea republică”), care susține că problema este atât de importantă încât înseamnă că Franța nu poate fi numită în mod corespunzător o democrație parlamentară comparabilă, de exemplu, cu Germania.
„Este un sistem vertical de putere care, practic, confiscă democrația parlamentară și îi permite președintelui să facă ce vrea. De-a lungul timpului, acest lucru a devenit mai evident și mai puțin acceptabil, iar noi nu putem continua așa”, continuă în declarațiile sale Patrick Martin-Genier.
Nu doar acest autor are această părere despre situația actuală din Franța. „Hiperprezidența” celei de-a cincea Republici generează „distanță, izolare, o concentrare a puterii, decizii luate singur sau într-un cerc restrâns, o lipsă de transparență și, în cele din urmă, dacă întâmpină opoziție, autoritarism”, susține Raphaël Porteilla, politolog la universitatea din Burgundia.
Soarta președintelui
Franța se află la patru ani distanță de următoarele alegeri prezidențiale programate, dar, în condițiile în care popularitatea lui Macron este în scădere, iar liderul de extremă dreapta, Marine Le Pen, profită din plin de acest lucru. Mulți și-au exprimat îngrijorarea cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla dacă un adevărat autoritarist ar deveni vreodată președinte al celei de-a cincea Republici.
O fotografie ce arată o vitrină deteriorată ce afișează un graffiti pe care scrie „Macron, îți dăm întâlnire”, pe 2 mai (sursă foto: The Guardian)
Constituția actuală constrânge în mod deliberat rolul parlamentului ca o contrapondere, notează Porteilla, nu doar prin articolul 49.3, ci și prin articole care permit executivului să limiteze timpul de dezbatere și să forțeze un vot asupra unui proiect de lege, păstrând doar acele amendamente pe care le-a aprobat. Poate cel mai semnificativ este faptul că menține poporul „la marginea” procesului politic, exercitându-și presupusa suveranitate doar în timpul alegerilor periodice și fără nicio altă capacitate constituțională de a acționa: referendumurile pot fi inițiate doar de către președinte sau de către 20% dintre parlamentari susținuți de 10% dintre alegători, adică aproximativ 4,8 milioane de persoane.
Populația din Franța, la cotitură
„Publicul este limitat la rolul de spectator și, din ce în ce mai mult, de non-votant”, spune Porteilla. Prezența la vot în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2022, care l-a readus pe Macron la Elysée, a fost cea mai scăzută din 1969, în timp ce abia 46% dintre alegători s-au deranjat să voteze în turul doi al scrutinului parlamentar din acel an.
„Confruntată cu o criză democratică care pune sub semnul întrebării însăși legitimitatea regimului actual, problema nu este dacă Franța ar trebui să își schimbe constituția, ci dacă ar trebui să schimbe constituțiile cu totul”, susține Porteilla. Așadar, așa cum s-a întâmplat în mai multe rânduri începând cu 1789, Franța va fi în curând forțată de o nouă criză de tulburări sociale și politice, în urma haoticei revolte populare a gilets jaunes (vestele galbene) din 2018, să schimbe în mod fundamental modul în care este guvernată? Există motive întemeiate pentru care nu.
A cincea Republică s-a născut pe fondul războiului din Algeria și al unei tentative de lovitură de stat militară în mai 1958. Era nevoie mai presus de toate de stabilitate și eficiență legislativă: precedenta Republică, ce de-a patra, mai parlamentară, fondată în 1946, a văzut prea multe guverne care au trecut de la un partid la altul, cu o durată medie de șapte luni, scrie Jon Henley în The Guardian.
