Varianta americană e într-o măsură mult mai mare un cult al personalității.
La următoarele alegeri generale, electoratul britanic va aduce la putere un guvern fie de centru-dreapta, fie de centru-stânga, scrie THE FINANCIAL TIMES.
Pentru comparație, plaja rezultatelor plauzibile din SUA include și un al doilea mandat al lui Donald Trump. Dar în Franța? Un președinte din rândurile Adunării Naționale [partidul de dreapta Rassemblement National – n.trad.]. În Olanda? Alegerile de săptămâna trecută l-au adus la putere pe radicalul Geert Wilders. Cât despre extrema dreaptă italiană, ea deține deja puterea, în vreme ce omologii ei germani sunt periculos de aproape de o victorie în premieră la alegerile federale din 2025.
Populism european: nu în Londra
Și astfel se face că, oricât de greu le-ar fi anumitor liberali s-o audă, Regatul Unit e cel care a devenit acum o oază relativă de non-populism.
Brexit a subminat cauza populistă, permițându-le alegătorilor să-și elibereze o mare parte din frustrarea acumulată și, pe de altă parte, eșuând suficient de grav pentru a descuraja electoratul să mai încerce vreun alt experiment de dreapta. Când va fi trecut și suficientă vreme, până și unii eurofili ar putea decide că a meritat să încasăm o asemenea lovitură economică în schimbul acestei perioade de pace civică.
Observând de la distanță
Și încă ceva despre Regatul Unit: e un loc bun de observație pentru a compara populismul american cu cel european.
Fiind adesea luat la pachet cu oricare dintre cele două, unui observator plasat în acest spațiu intermediar îi vor sări și mai bine în ochi diferențele dintre aceste două curente populiste.
Cultul personalității
Populismul european reprezintă într-o măsură mult mai mică un cult al personalității. În Franța extrema dreaptă a ajuns până în al doilea tur al prezidențialelor cu Marine Le Pen în 2017 și 2022.
Dar același lucru l-a făcut și sub mai provocatorul ei tată, Jean-Marie, în 2002. Are și un viitor lider plauzibil în persoana lui Jordan Bardella, un politician de 28 de ani dând dovadă de o stranie stăpânire de sine.
Alternativă pentru Germania (AfD) nu se bazează nici el pe vreun personaj anume (vă vine în minte vreun nume de lider?) nici pentru coeziunea proprie, nici pentru succesul politic. Giorgia Meloni îi conduce pe populiștii italieni cu o oarecare îndemânare, însă nu e și prima care o face, mergând înapoi pe fir până la Silvio Berlusconi, dacă nu și mai departe. Iar Wilders nu e nici măcar primul nativist libertarian care zdruncină politica olandeză în acest secol.
Trump, exponentul
Din contră, încă nu știm ce ar putea fi populismul american în lipsa fenomenalei forțe personale a lui Trump. Mike Pence și Ron DeSantis [anteriorul vicepreședinte, respectiv actualul guvernator de Florida – n.trad.] se numără printre cei care au încercat să-i ofere electoratului republican măcar substanța trumpismului. Ambii au dat greș. Vivek Ramaswamy [candidat la nominalizarea republicană pentru președinție – n.trad.], care se situează binișor la dreapta lui Trump, nu a reușit să-i facă să leșine extaziați pe alegătorii din prerii. Pentru a realiza cât de mult se concentrează populismul american pe o persoană, iar nu pe un set de idei, puneți-vă întrebarea: dacă Trump ar propune un armistițiu cu China sau ar deveni adeptul impozitelor ecologiste, ba chiar și dacă și-ar domoli întrucâtva retorica anti-imigrație, cât și-ar putea el pierde din baza electorală?
Dat fiind că deja a pledat fără rezerve în favoarea vaccinurilor pentru Covid-19, în care baza lui electorală nu prea are încredere, și nu l-au părăsit simpatizanții, suspectez că răspunsul e: „mai puțin decât am fi tentați a crede”. Există în acest moment vreun populist european, activ politic, care ar putea comite asemenea erezii ideologice cu un cost electoral atât de mic? Le Pen nu poate face nici cele mai mici ajustări la politica externă ori la chestiuni sociale fără a risca să scindeze dreapta franceză. Meloni susține Ucraina împotriva Rusiei cu prețul de a-și risca zilnic cariera politică. Lucrul cel mai dificil de lămurit despre fenomenul Trump, mai ales atunci când discuți cu intelectuali, educați să gândească în termeni de doctrine filozofice, este să arăți cât de neglijabilă a devenit substanța acelui fenomen. Populismul european se referă la ceva. Populismul american se referă, într-o măsură uluitoare, la cineva.
Războiul ideilor
Acel „ceva” al populismului european, ideile care sunt mai presus de toți liderii politici, în ce constă? Neîncredere în UE (dar nu opoziție în toată regula față de UE, cum tind să presupună conservatorii britanici). Respingerea normelor moderne privind genurile și rasele, considerate o bizarerie anglo-saxonă de import. Și, mai presus de toate, e ostilitatea față de imigrația din afara Europei în general și față de cea islamică în special. Nicio altă cauză cu excepția acesteia din urmă nu i-ar fi putut uni pe un individualist ca Wilders cu catolica Meloni, cu americano-sceptica Adunare Națională și cu demagogii ceva mai atlantiști din Europa de Est.
Evident că suspiciunea față de islam nu e absentă nici la dreapta radicală americană, unde persistă de multă vreme un discurs panicard, bazat pe interpretarea tendențioasă a statisticilor, despre „capturarea” Europei de către musulmani. Dar SUA sunt situate la mare distanță de cea mai apropiată țară majoritar musulmană. Musulmanii reprezintă doar 1% din populația americană, sau pe acolo. Islamul nu poate fi forța motrice a ppopulismului american, așa cum este pentru locuitorii din Scandinavia până la Mediterana.
