În episodul de astăzi România explicată continuăm demersul început în episodul anterior și prezentăm implicațiile politice și economice rezultate odată cu prăbușirea Guvernului Roman I. După năvălirea minerilor în septembrie 1991, Petre Roman și-a depus demisia, iar Ion Iliescu a acceptat-o fără ezitare.
Ca o scurtă retrospectivă, eșecul primei guvernări legitime post-decembriste simbolizează eșecul reformei accelerate și totodată accentuează efectele crizei. Petre Roman și echipa sa ministerială s-a angajat în liberalizarea economică, însă, nu a observat legătura dintre reformele economice și pluralismul politic.
Strategia Postolache: „antidotul sărăciei”
În linii mari, opoziția anti-comunistă a privit cu neîncredere viziune liberală a premierului de atunci, iar lupta din interiorul FSN-ului a fost înțeleasă ca o bătălie politică între două căpetenii de trib.
Altfel spus, tabloul politic înaintea demisiei lui P. Roman a fost colorat în gri cu nuanțe de instabilitate. Cu o putere care se clatină și cu o opoziție care a marșat în gol petru cel puțin cinci ani, cu siguranță nu putem descrie scena politică drept una predictibilă.
În anul 1992 inflația a depășit pragul de 250%; sursă foto: Bucureștiul meu drag
Adrian Severin, unul dintre artizanii reformei economice a catalogat divergențele dintre Roman și Iliescu în materie de politică economică ca fiind „reale și de neîmpăcat”. Roman și-a depus mandatul pentru a fi înlocuit de Theodor Stolojan.
Partidele politicie postdecembriste au picat în capcana preocupării „conjuncturale și au rătăcit într-o criză ideologică”. Guvernul Stolojan a funcționat într-un climat politic și economic dominat de impredictibilitate, privatizarea națională a întreprinderilor nerentabile viciate de expertiză și raport științific legitim, liberalizarea prețurilor, reforma monetară, retrocedarea parțială fără un cadru legislativ bine stabilit, toți acești factori au creat un mediu instabil, dur și vulnerabil dar profitabil doar pentru speculanții tranziției.
Marea privatizare pe repede înainte
Marea privatizare a întreprinderilor de stat necompetitive a ținut la mare distanță potențialii investitori străini speriați de sumele exorbitante, iar cei care au ales totuși să cumpere rămășițele industriei comuniste au abandonat rapid ideea reinvestirii, în favoarea profitului imediat obținut prin dezmembrarea giganților industriali, bucată cu bucată. Astfel economia națională intră din nou în tangaj „grație” cumulării profitului individual.
Până în 1997, inflația a scăzut la 153 %; sursă foto România Liberă;
Odată cu destabilizarea economiei șomajul atinge cote alarmante și din cauza faptului că muncitorimea din perioada comunistă a fost trecută etapizat pe linie moartă. Mediul economic s-a deteriorat din cauza absenței unui cadru legislativ dublat de lipsa unor politici clare care să nu împiedice evaporarea unor ramuri economice strategice.
În privința sistemului bancar, trebuie menționat următorul lucru, și anume: reforma politicilor de creditare a băncilor românești a reprezentat una din consecințele unui sistem legislativ slab care nu a încurajat împrumutul pentru sprijinirea afacerilor de familie. Condițiile dezastruoase de contractare și birul ridicat al creditelor au accentuat diferențele sociale, în linii mari clasa de mijloc cea pe care se bazează democrația a fost lăsată în voia sorții. Altfel spus, România anilor 1990-1992 nu a avut pătura socială de mijloc.
Timp de cinci șase ani, din decembrie 89 și până în 85 climatul economic și politic a trecut prin trei etape de organizare:
a) etapa de organizare a noilor structuri de stat finalizată la 20 mai,
b) etapa de consolidare a statului de drept
c) etapa care a urmat alegerilor din septembrie 1992, exprimată prin eforturile de stabilizare macroeconomică și de promovare a reforme economice.
Sistemul bancar 1992-1996
Asupra celei de-a treia etape vom zăbovi și noi. Perioada respectivă a fost una extrem de dificilă, dat fiind faptul că reformele schimbului valutar au făcut ca leul să se deprecieze de trei ori în fața dolarului american. A fost nevoie de succesiunea a trei guverne (Roman-Stolojan-Văcăroiu) pâna să apară Bursa de Valori București.
Incertitudinea și lipsa de cunoaștere a mecanismelor economice la care se adaugă confuzia cu privire la proprietatea de stat, lipsa unui capital autohton, precum și măsurile electorale păguboase ale entităților politice, au aruncat rata inflației pe cele mai mari culmi, 250% în 1993 și 153% în 1997. De aici rezidă și principala temere a investitorilor străini în privința stabilității economiei de piață.
Dacă adăugăm creșterea șomajului, scăderea forței de muncă, politicile monetare dezastruoase, privatizare eșuată a întreprinderilor, lipsa unui cadru legislativ bine pus la punct, puși laolaltă toți acești factori au slăbit pe bună dreptate încrederea populației în clasa politică. Acest lungă înșiruire de decizii nefaste a aruncat țara într-o tranziție lungă și anevoioasă.
Strategia Postolache este istorie
Cercetătorii Academiei Române au concluzionat că tranziția românească s-a concentrat pe politica salariului mic, privatizarea totală, rapidă, intervenția limitată spre deloc a statului în economie, precum și politica socială minimalistă. Toate aceste măsuri au fost cuprinse în strategia trecerii de la socialism la capitalism elaborată de academicianul Tudorel Postolache, cel care avea să să-l convingă pe Ion Iliescu că țara nu avea altă șansă decât să facă parte din Uniunea Europeană.
Pentru implementarea strategiei Postolache au muncit actorii politici, sindicaliștii, oamenii de știință precum și întreaga populație. Sunt șase opțiuni fundamentale ale strategiei. Obiectivele centrale ale reformei economice au constat în promovarea economiei de piață prin elaborarea unui program de modificare a legislației, care urma să se realizeze în 2-3 ani. Începând cu 1991 s-a dorit o creștere economică actuală de cel puțin 3,8%.
Însă, guvernării românești au renunțat treptat la strategia amintită mai sus și au înlocuit-o cu alte opțiuni, care de altfel n-au fost cuprinse în vreun document oficial, însă s-a concretizat prin cooperarea cu instituțiile internaționale.
O putem regăsi în cea mai mare parte în acordurile încheiate cu de guvernele succesive cu FMI și Banca Mondială. În acest sens România a încheiat 10 acorduri de tip stand-by cu Fondul Monetar Internațional. În perioada de tranziție pot fi identificate câteva opțiuni strategice care au dominat întreaga perioadă.
Interesele naționale nu contează în dinamica economiei mondiale
Privatizarea totală: spre deosebire de strategia Postolache, guvernanții au ales să crească ritmul de privatizare care se va realiza oricum, chiar și pe un leu, rapiditatea s-a transformat subit în indicator de eficiență. Altfel spus, Guvernul a funcționat în logica: orice privatizare este bună fără discuții în prealabil, iar interesul național nu a mai contat.
Privatizarea rapidă a venit la pachet retrocedarea proprietăților confiscate de regimul comunist la care s-a adăugat și politica statului minimal. În linii mari intervenția statului trebuie evitată pe cât de mult posibil. Amestecul statului român ar fi încălcat regulile economiei mondiale. Limitarea responsabilităților economice și sociale, mai puțin cele care țin de privatizare, face ca statul minimal să se subțiază ca un simplu stat de drept: „un arbitru juridic care asigură funcționarea legală a societății.
Strategia de funcționare a economiei este concepută nu pentru a funcționa pentru interesele naționale ci, a lucrat ca parte a economiei mondiale. Conceptul de economie românească a dispărut, iar interesul național nu apare decât pe ici pe colo în programele politice. În logica economiei mondializate interesele economice naționale nu-și au locul.
Politica salariului mic
Despre o politică articulată de încurajare a capitalului național nici nu se poate vorbi, însă cu siguranță putem discuta despre încurajarea investițiilor străine și privatizarea către investitorii străini. Motorul dezvoltării economice și sociale ale țării dispare. Programele încheiate cu FMI sunt menite să stabilizeze economia și nu să o dezvolte. Prima formă a corupției de tranziție a luat forma unui mijloc de exploatare a întreprinderilor de stat către întreprinderile private, astfel multe societăți de stat au fost distruse înainte de a fi privatizate.
Obsesia guvernanților de a atrage investitorii străini a acționat ca un căpăstru pentru salariile muncitorilor. România a avut și are în continuare cele mai mici salarii din Uniunea Europeană.
În contextul privatizării imediate, guvernele nu și-au îndreptat atenția asupra programelor prin care să creeze noi locuri de muncă. Tranziția a venit la pachet și un cost social, așadar bunăstarea comunității a devenit un cost care trebuie tolerat, ba mai mult, atenția prea mare acordată socialului a fost interpretată că un impediment în succesul tranziției.
În episodul de mâine din cadrul serialului România Explicată, prezentăm cele mai mari țepe pe care le-a încasat societatea post-decembristă și anume fenomenul CARITAS și ulterior FNI.
