Primăvara araba a reprezentat o serie de mișcări de protest care a avut ca scop generarea unui sistem democratic consolidat. Însă, mișcarea încă nu s-a încheiat. „Primăvara arabă a dispărut”, au proclamat în mod repetat analiștii și comentatorii încă din perioada imediat următoare răsturnării cu succes a dictatorilor din Tunisia și Egipt în 2011.
În ultimul deceniu, conversația despre Primăvara Arabă a oscilat continuu între a se întreba de ce lumea arabă „rezistă” la democrație, declarând că arabii sunt „nepregătiți pentru o guvernare democratică” și susținând că arabii nu doresc cu adevărat democrația „din cauza preocupărilor economice și a normelor sociale”.
Întoarcere la dictactură
Aceste argumente superficiale și percepții false, care trec cu vederea luptele ce continuă și hotărârea pentru democrație din multe țări arabe, au fost repetate cu entuziasm după fiecare eșec democratic din regiune. Revenirea la autoritarism în Tunisia, locul de naștere al Primăverii Arabe, a fost în mod special luată în considerare de mulți observatori din regiune ca o confirmare a dispariției aspirațiilor arabe pentru democrație – peste tot, pentru totdeauna. Este adevărat că, nu la prea mult timp după revoluții, dictaturile au revenit brutal și sângeros atât în Tunisia, cât și în Egipt.
Tunisia, cândva salutată ca simbol al Primăverii arabe, a coborât din nou în dictatură odată cu preluarea puterii de către președintele Saied în 2021. De atunci, câștigurile obținute pe parcursul unui deceniu de experimente politice și reforme economice au fost șterse, lăsând țara într-o stare de criză economică, socială și politică cronică. În Egipt, optimismul inițial din jurul Primăverii Arabe s-a transformat rapid într-un spectacol de opresiune și brutalitate în urma înlăturării de către armată a președintelui Mohamed Morsi, ales în mod democratic, doar doi ani mai târziu, în 2013.
Mai recent, incidentul care a dus la o avalanșă de articole de opinie sumbre și condescendente despre „ce s-a întâmplat cu Primăvara arabă” a fost primirea călduroasă pe care dictatorul sirian, Bashar al-Assad, odinioară decăzut, a primit-o la recentul summit al Ligii Arabe. Al-Assad, responsabil de un război civil sângeros în care a folosit arme chimice împotriva propriului popor, nu numai că a reușit să se frece public de alți lideri arabi, dar a ținut și un discurs în care a numit summitul „o oportunitate istorică” pentru a aborda numeroasele crize și a spori „solidaritatea” în regiune.
Undeva la mijloc
Privind starea regiunii, de la Tunisia la Siria, este imposibil de negat că drumul spre democrație pentru multe națiuni arabe este încă plin de obstacole și amenințări. Și totuși, spiritul protestelor Primăverii arabe din 2011 este încă foarte viu. Cei care au ieșit în stradă pentru un viitor mai bun în urmă cu peste un deceniu și mulți arabi cu spirit democratic care au ajuns la maturitate de atunci continuă să se opună noilor dictatori și regimurilor lor din întreaga lume arabă.
Primăvara arabă, cu toate complexitățile sale, nu a fost nici un succes absolut, nici un eșec absolut. Contextul postrevoluționar din lumea arabă există pe un spectru, cu grade diferite de succes și eșec. Iar factorii economici, sociopolitici și culturali care au pregătit terenul pentru aceste revolte influențează încă foarte mult masele, menținând vie posibilitatea unei noi „primăveri”, atât împotriva dictatorilor vechi, cât și a celor noi. Într-adevăr, aceleași populații arabe care au sfidat și au răsturnat cu succes dictatorii în 2011 rezistă acum cu curaj contrarevoluțiilor.
În ciuda represiunii, a amenințărilor și a pesimismului imposibil de ignorat al comunității internaționale, arabii din țările lor și din diaspora continuă să se adune în spații publice și să organizeze demonstrații, chiar dacă de dimensiuni reduse, exprimându-și nemulțumirea și cerând schimbări politice.
Primăvara arabă nu este moartă
În Tunisia, de exemplu, oamenii se opun cu curaj opresiunii lui Saied prin boicoturi și greve. Judecătorii tunisieni își suspendă în mod obișnuit activitatea în instanțe pentru a protesta împotriva atacurilor regimului asupra sistemului judiciar. Se știe, de asemenea, că unii judecători își iau concedii medicale continue pentru a evita să participe la abuzurile privind drepturile omului sub regimul lui Saied.
Între timp, jurnaliștii, caricaturiștii și activiștii anti-dictatură, hotărâți să ocolească cenzura presei, folosesc rețelele de socializare, platformele online și alte mijloace pentru a disemina știri și analize critice, expunând abuzurile guvernului. De asemenea, tunisienii depun eforturi pentru a obține sprijin din partea comunității internaționale.
Occidentul vs Orientul Mijlociu
Ca urmare a eforturilor lor, Organizația Națiunilor Unite, Amnesty International, Human Rights Watch și multe alte organizații au criticat public impulsul autoritar al lui Saied și numeroasele sale atacuri la adresa democrației și a drepturilor omului din Tunisia. Aceste eforturi au avut deja un impact. Un număr tot mai mare de tunisieni își exprimă public și cu voce tare frustrarea față de rata ridicată a șomajului, represiunea poliției și corupția omniprezentă în cadrul guvernului. La fel ca în ultimele zile ale fostului dictator Ben Ali, sprijinul lui Saied este în scădere, ceea ce obligă regimul său să recurgă la represiuni dure împotriva opoziției politice și a protestatarilor, alimentând și mai mult indignarea publică.
În pofida a ceea ce ar putea susține mass-media occidentală, în inimile și mințile tunisienilor anti-Saied, care au o mentalitate democratică, Primăvara arabă nu este cu siguranță „moartă”. Iar Tunisia este doar un exemplu. Din Egipt până în Siria și Liban, flacăra revoluției nu s-a stins, iar speranțele pentru un viitor mai bun, mai democratic și mai egalitar sunt încă foarte vii, conform sursei aljazeera.com.
