Vara trecută, în luna august, prețul gazelor pe piața europeană a depășit 340 de euro pe megawatt-oră. Se preconizează că cererea de GNL din China își va reveni în acest an, intensificând concurența pentru oferta limitată. În ciuda nivelurilor relativ ridicate de stocare, Europa este din ce în ce mai dependentă de piețele spot de GNL, scrie Oilprice.com.
În iarna de la sfârșitul anului 2022 și începutul anului 2023, Europa a avut noroc. A avut foarte mult noroc. Depozitele de gaze au fost mai pline decât de obicei din cauza efortului masiv de cumpărare de GNL pe care UE l-a depus pentru a asigura gazul pentru iarnă, iar iarna în sine s-a dovedit a fi mai caldă decât de obicei.
Cu toate acestea, norocul, deși a contribuit în mare măsură la succesul Europei, care a reușit să treacă iarna relativ nevătămată, în ciuda aprovizionării decimate cu gaz rusesc, nu a reprezentat totul. Europa a reușit pentru că a avut banii necesari pentru a plăti astfel de prețuri pentru GNL pe piața la vedere, ceea ce a făcut ca acest combustibil să fie imposibil de procurat pentru multe alte țări, în special pentru Pakistan și Bangladesh. Iar acum trebuie să o facă din nou.
Mecanismul de plafonare al prețului gazelor
„Nu ne așteptăm ca umplerea depozitelor să fie la fel de costisitoare vara viitoare cum a fost anul trecut”, a declarat săptămâna aceasta Jacob Mandel, analist senior la Aurora Energy Research, pentru Reuters. „Acestea fiind spuse, firmele care se bazează pe aprovizionarea la vedere pentru a umple depozitele, mai degrabă decât să se protejeze împotriva viitoarelor salturi de prețuri, vor risca să plătească costuri similare celor din vara trecută”, a adăugat el, conform Oilprice.com.
Vara trecută, în august, prețul gazelor pe piața europeană a depășit 340 de euro pe megawatt-oră, adică peste 360 de dolari. Pentru a preveni repetarea acestei situații, Uniunea Europeană a aprobat un mecanism de plafonare a prețurilor, care se declanșează atunci când prețul gazului depășește 180 de euro pe MWh, adică 190 de dolari.
De asemenea, blocul comunitar intenționează să cumpere gaze în comun de pe piața globală, în încercarea de a se asigura că statele membre nu devin concurente și că cele mai bogate nu își umplu depozitele în detrimentul celor mai sărace.
Dar nimic din toate acestea nu ar fi suficient în fața unor factori fundamentali. Se preconizează că cererea de GNL din China își va reveni în acest an, intensificând concurența pentru oferta limitată. Potrivit analiștilor de la Energy Intelligence, cererea de GNL a Chinei va crește cu 3 milioane de tone în 2023, însă Europa va rămâne principala destinație pentru GNL la nivel global. Pentru că nu are de ales.
Europa devine piața principală de GNL
„Pentru această iarnă, este corect să spunem că am scăpat. Dacă nu există surprize de ultim moment, ar trebui să trecem cu bine… poate cu câteva vânătăi pe ici pe colo. Dar întrebarea este… ce se va întâmpla iarna viitoare?”
Întrebarea vine de la șeful Agenției Internaționale pentru Energie, Fatih Birol, care a discutat cu Reuters în marja Conferinței de Securitate de la Munchen, la începutul acestei luni. Și nu este prima dată când Birol avertizează din nou asupra unei calmări premature în Europa.
„Chiar dacă avem suficiente terminale de import de GNL, s-ar putea să nu fie suficient gaz de importat și, prin urmare, nu va fi ușor în iarna care vine pentru Europa”, a spus Birol, reluând comentarii anterioare potrivit cărora Europa se confruntă cu un deficit profund de aprovizionare odată cu dispariția fluxurilor de gazoducte rusești prin intermediul infrastructurii Nord Stream, acum defuncte.
Acest decalaj a fost estimat la 30 de miliarde de metri cubi de către Agenția Internațională pentru Energie. Potrivit șefului acesteia, în acest an se vor înregistra 23 de miliarde de metri cubi de aprovizionare suplimentară. China revine la activitatea obișnuită, ceea ce înseamnă o cerere mai mare de gaze, în timp ce în Statele Unite, foratorii de gaze reduc producția deoarece prețurile la gaze din SUA sunt aproape de minimele record.
Depozitele de gaze din Europa nu acoperă consumul integral
Liderii politici europeni ar putea să se consoleze cu faptul că a rămas mult gaz în depozite din iarna trecută, dar asta nu poate fi o mare consolare, deoarece guvernele care au plătit pentru acel gaz au înregistrat pierderi. Au făcut o pierdere pentru că nu au acoperit vânzările viitoare, și nu au acoperit probabil pentru că se așteptau ca gazul să fie folosit în timpul iernii.
Pe lângă toate acestea, așa cum au observat mai mulți analiști de piață, în special John Kemp de la Reuters, depozitele de gaz ale UE nu acoperă 100% din consum. De fapt, luate împreună, capacitatea totală de stocare din blocul comunitar acoperă aproximativ un sfert din cererea totală de gaze.
În plus, capacitatea de stocare a gazelor este distribuită inegal între statele membre, astfel încât, în timp ce unele țări ar putea satisface aproape 100% din cererea de gaze din depozite, Germania, de exemplu, nu poate. Așa că aceasta construiește terminale de import de GNL.
Argus a raportat săptămâna aceasta că Germania intenționează să devină al patrulea mare importator de GNL din lume până în 2030, cu o capacitate de aproape 71 de milioane de tone. Aceeași Germanie care a refuzat să semneze acorduri de aprovizionare cu GNL pe termen lung cu Qatar din cauza planurilor sale de tranziție energetică. Cu toate acestea, ar putea deveni în curând cel mai mare importator de GNL după China, Japonia și Coreea de Sud.
Aceste 70,7 milioane de tone de gaz lichefiat ar trebui să vină de undeva, și așa va fi, din Qatar și din Statele Unite, dar mai ales din cele din urmă, ai căror producători sunt mai flexibili decât QatarEnergy și își vând cu plăcere GNL pe piața la vedere – la prețuri respectiv mai mari.
Ceea ce sugerează toate evoluțiile recente din spațiul european al gazelor naturale este că UE va continua să plătească prețuri mult mai mari pentru gazele pe care le consumă decât cele de până în 2022. Probabil că guvernele vor continua să protejeze grupurile cele mai vulnerabile cu fonduri de stat. Asta înseamnă o mulțime de cheltuieli suplimentare care nu erau necesare cu doar doi ani în urmă – și un motor persistent al inflației pentru economiile europene.
