Esential

Povestea marilor angajatori din perioada comunistă. Sidex Galați avea un personal de 40.000 de oameni!

Uzinele Reșița, sursă foto wikipedia
Uzinele Reșița, sursă foto wikipedia

În anul 1989, conform datelor Institutului Național de Statistică, în România erau angajați mai bine de 3,84 de milioane de cetățeni în sectorul industrial. Astăzi au mai rămas doar 1,3 milioane de angajați, deci cam o treime raportat la realitatea social-economică din comunism, iar astăzi vom vorbi despre cei mai mari angajatori ai „Epocii de aur”.

În luna septembrie Revista Capital a publicat pe piață ediția specială anuală Top 100 Angajatori din România. În ea vă prezentăm cei mai mari angajatori de la noi din țară, împărțiți în 10 domenii de activitate, de la retail la IT și Telecomunicații, de la industrie până la producția de bunuri de larg consum. Acum, să ne amintim de unele dintre cele mai mari întreprinderi din perioada comunistă, care angajau de la câteva mii de persoane până la zeci de mii. Totodată, nu o să vorbim despre clasicii mari angajatori de stat, companii care au un personal de zeci de mii oameni încă din perioada interbelică: Căile Ferate Române, Poșta Română, etc.

Sidex Galați

Momentul în care Ceaușescu taie panglica la SIDEX GALAȚI, sursă foto Adevărul

Momentul în care Ceaușescu taie panglica la SIDEX GALAȚI, sursă foto Adevărul

Probabil cel mai mare angajator din perioada comunistă, Sidex Galați ajunsese la sfârșitul anilor ’80 să fie cel mai mare centru siderurgic din Europa. Combinatul, construit pe o suprafață cât un sfert din cea a orașului Galați, a fost inaugurat în anul 1966, însă proiectul fusese gândit în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. 12.000 de oameni au lucrat la construcția combinatului, iar în anii ’70 numărul angajaților ajunsese la peste 40.000, unele surse indicând și faptul că a trecut de 50.000 de angajați. În anul 1989, combinatul mai avea 40.000 de angajați, însă după căderea Cortinei de Fier, nu au mai existat piețe disponibile pentru livrarea produselor sale. Cel mai înalt nivel al producției a fost atins cu un an de zile înainte de revoluție, în 1988, respectiv 8,2 milioane de tone de oțel. După revoluție combinatul și-a schimbat numele în Sidex Galați, societate pe acțiuni, și de atunci până în prezent a trecut prin mâna mai multor acționari. La momentul actual, compania poartă numele de Liberty Galați și are peste 7.000 de salariați, printre care peste 5.500 de angajați și restul contractori, iar producția de oțel s-a aflat într-o creștere constantă din 2008, ajungând anul trecut la 2,35 de milioane de tone.

Uzina Tractorul Brașov

Uzina Tractorul Brașov, sursă foto auto-bild.ro

Uzina Tractorul Brașov, sursă foto auto-bild.ro

În anul 1925 era înființată IAR Brașov, Industria Aeronautică Română, întreprindere care se ocupa cu fabricarea avioanelor. În perioada comunistă, IAR este desființată, iar piesele și tehnologia sunt mutate la Uzina Tractorul București (unele utilaje au fost luate pe tren direct de ruși în perioada sovromurilor). Până în 1960 se produc doar modele de import, iar după apar clasicele tractoare românești, concepte dezvoltate de ingineri autohtoni. În perioada de glorie uzina ajunsese să producă un tractor la 9 minute, fiind ridicat un mic orășel în jurul său, având în vedere că numărul angajaților trecuse de 25.000. Capacitatea de producție ajunsese la 50.000 de tractoare anual, însă piețele de export erau limitate. Spre exemplu, spre sfârșitul regimului comunist, aproximativ 40% din tractoarele de la Brașov erau vândute iranienilor în schimbul produselor petroliere, relație care a dispărut după moartea lui Ceaușescu. În anul 1996, producția ajungea la 6.000 de tractoare, iar doi ani mai târziu, după primirea unui credit de 3,5 milioane de dolari din partea statului român, producția ajunge la 1.000 de tractoare. În timpul Guvernului Năstase, fabrica trecuse de pragul de 50 de milioane de dolari datorii.

Uzina constructoare de mașini Reșița

Uzinele Reșița, sursă foto Unelte Românești

Uzinele Reșița, sursă foto Unelte Românești

Companie de stat care a trecut prin mai multe transformări în perioada comunistă, Uzinele de la Reșița ajunseseră să aibă peste 25.000 de angajați la începutul anilor ’50. Până în anul 1962, Combinatul Siderurgic Reșița făcea parte din uzină, însă cele două entități s-au separat. Acolo se produceau locomotive cu aburi, motoare electrice, macarale, utilaje petroliere, turbine hidraulice, poduri metalice, diverse echipamente industriale și multe altele.

Uzinele Reșița, sursă foto wikipedia

Uzinele Reșița, sursă foto wikipedia

Cu o istorie și activitate ce își are originile în secolul XVIII, Uzinele Reșița au produs pe parcursul timpului peste 1.400 de locomotive, 180 de poduri, 1,5 milioane de motoare electrice, 9,5 milioane de motoare diesel pentru locomotive, etc. În anul 1989 avea în jur de 15.000 de angajați, iar în 2008 ajunsese la puțin peste 4.000. A fost principalul motor de dezvoltare al orașului Reșița, în contextul în care în perioada interbelică, Uzinele și Domeniile Reșița contribuiau cu 10% din veniturile statului român. În 2003, Uzinele Reșița au fost privatizate pentru 1 milion de dolari, în condițiile în care acumulaseră datorii de zeci de milioane, fiind momentul în care începe cu adevărat distrugerea sa lentă.

Uzinele Malaxa/23 august

Uzinele Malaxa, sursă foto Revista Arhitectura

Uzinele Malaxa, sursă foto Revista Arhitectura

Uzinele Malaxa, probabil cel mai important grup industrial al României interbelice, au fost la rândul lor privatizate de regimul comunist. Au fost împărțite în mai multe întreprinderi: Uzina 6 Martie, Republica și Uzina 23 august, care în perioada comunistă strângeau peste 25.000 de angajați la un loc. La Uzina 6 martie producția era una destinată către forțele de apărare ale țării: muniție de artilerie (cel mai mare producător din România), rachele, focoase pentru rachete, muniție marină (produsă exclusiv la Uzina 6 martie), dar și elemente pirotehnice. De la câteva mii de angajați, în ultimii patru ani s-a menținut în jurul a 400, cu o cifră de afaceri de 5,7 milioane de euro în 2021. Uzina Republica a avut o soartă similară. A fost unul dintre cei mai mari exportatori de țevi petroliere din perioada comunistă, iar în cea mai bună perioadă a sa, avea peste 10.000 de angajați. Acum terenul uzinei este părăsit, după ce timp de 10 ani s-au organizat licitații pentru achiziția sa, dar nu s-a finalizat cu succes vreo vânzare. Uzinele 23 august, sau Uzinele Faur cum mai sunt cunoscute, ajunseseră la 20.000 de angajați în cea mai bună vreme, iar de la vagoane și locomotive, România începuse să producă în anii ’70 și primul tanc autohton. La revoluție uzina încă nu își atinsese adevăratul potențial dorit de comuniști, însă toate investițiile au fost sistate, iar în prezent mai lucrează pentru Faur doar 100 de angajați, care au realizat venituri de 3,7 milioane de euro în 2021, și un profit de 1,5 milioane de euro.

Combinatul siderurgic din Călăraşi

Combinatul siderurgic Călărași, sursă foto Viktor Macha

Combinatul siderurgic Călărași, sursă foto Viktor Macha

În anul 1976 începea construcția combinatului care a fost inaugurat trei ani mai târziu. Extinderea sa a fost constantă până în anul 1986, iar în anul 1979, datorită planurilor mărețe pe care autoritățile comuniste le aveau la Călărași, guvernul contractează un împrumut de 100 de milioane de dolari pentru combinat. Inițial fuseseră angajați 6.000 de oameni, iar combinatul se afla pe o suprafață de 650 de hectare, proiectul fiind destinat să poată atrage peste 15.000 de locuri de muncă. Combinatul siderurgic din Călărași era specializat pe producția de șine de cale ferată (domeniu care nu mai există în prezent în economia românească), livrând aproximativ 200.000 de tone de oțel anual. După revoluție combinatul a fost subiectul unui mare scandal al privatizărilor, ajungând să fie vândut de la investitor străin la investitor străin, până când în anul 2000 este declanșată procedura de faliment. Acum mai lucrează doar câteva sute de angajați, vechile proprietăți fiind deținute de italienii de la Donalam, care își propun să construiască un nou combinat pe terenul celui vechi, o investiție evaluată la 300 de milioane euro.

Grupul Industrial de Petrochimie Borzești

Platforma Petrochimică Borzești, sursă foto Wikipedia

Platforma Petrochimică Borzești, sursă foto Wikipedia

Avea în componența sa mai multe facilități: Uzinele Chimice, Uzina de Petrol și Uzina de Cauciuc, iar la vremea respectivă era cea mai mare platformă industrială din județul Bacău și cea mai mare platformă industrială petrochimică din România. Suprafața pe care era construit Grupul Industrial de Petrochimie Borzești era de peste 9 kilometri lungime, lucrările începând în anii ’50, dar fiind într-o continuă dezvoltare până la sfârșitul regimului comunist. Pe întreaga platformă lucrau la sfârșitul anilor ’80 în jurul a 12.000 de români. După revoluție procesul de privatizare a împărțit Grupul Industrial Borzești în mai multe întreprinderi, printre care Carom, Rafo, Chimcomplex, Electrocentrale Borzești și Uton. Dintre acestea, cea mai de succes afacere este Chimcomplex, listată în pandemie la Bursa de Valori București pe piața AeRO, iar în prezent pe piața principală, cu o capitalizare de 8 miliarde de lei, una dintre cele mai valoroase companii din România.