Guvernul de dreapta al Italiei nu a făcut un secret din disprețul său față de deciziile Băncii Centrale Europene. Cu toate acestea, pentru ca nemulțumirile sale să nu se întoarcă împotriva sa, Italia ar putea dori să învețe un lucru sau două de la o sursă puțin probabilă: Germania.
Pe măsură ce cresc atacurile politicienilor și liderilor de afaceri de la Roma împotriva BCE, există sentimentul că acestea ar putea deveni contraproductive, erodând influența țării asupra politicii și atrăgând atenția asupra slăbiciunilor zonei euro.
Deși pozițiile și opiniile sunt diferite, retorica anti-BCE amintește de modul în care Germania a acționat față de banca centrală la apogeul crizei datoriilor în urmă cu un deceniu.
Greșelile Germaniei
La acea vreme, Germania Angelei Merkel era îngrijorată de politica monetară excesiv de acomodativă și neconvențională, despre care se spunea că sprijină țările cheltuitoare. În versiunea din 2023, italienii, sub conducerea populistă a premierului Giorgia Meloni, critică majorarea ratelor dobânzilor în lupta împotriva inflației foarte ridicate, scriu cei de la Politico.
Începând din vară, BCE a majorat ratele dobânzilor în cel mai rapid ritm înregistrat vreodată. Această politică este menită să încetinească creșterea economică și să ridice costurile împrumuturilor guvernamentale.
Italia va fi unul dintre cei mai mari perdanți. Urmează o reacție violentă din partea miniștrilor, a întreprinderilor și a presei.
Pedepsirea Italiei
„Există un fel de ideologie subiacentă conform căreia Europa vrea să ne prindă, că tot ceea ce face Europa este o modalitate de a pedepsi Italia”, a declarat Alessandro Merli, cercetător la Universitatea Johns Hopkins din Bologna și observator de lungă durată al BCE, subliniind că mulți dintre cei din guvernul italian au desfășurat o campanie antieuropeană ani de zile, pe când se aflau în opoziție.
Meloni s-a folosit de primul său discurs în parlament pentru a descrie creșterile de rate ca fiind „pripite” și dăunătoare pentru țări ca a sa.
De atunci, miniștri de rang înalt, inclusiv vicepremierul Matteo Salvini, ministrul de externe Antonio Tajani și ministrul apărării Guido Crosetto, au criticat politicile UE. Salvini le-a descris ca fiind „incredibile, derutante, îngrijorătoare”. Crosetto a spus că sunt „nebunești”.
Crosetto a acuzat chiar BCE că ajută Rusia și a pus sub semnul întrebării independența băncii centrale.
Și nu este vorba doar de politicieni. Antonio Patuelli, șeful Asociației Bancare din Italia (ABI), a cerut BCE să își revizuiască planurile de înăsprire. Carlo Bonomi, președintele sindicatului industrial Confindustria, a declarat că politica este prea restrictivă.
Criticile au fost preluate și de presa italiană. „De fiecare dată când vorbește (n.r. – Antonio Patuelli), piețele se prăbușesc”, a afirmat un ziar, în timp ce un altul a numit-o pe președinta BCE, Christine Lagarde, „dușman al Italiei”, care „ne va măcelări în 2023″.
Italia atrage atenția în mod negativ
Există o mulțime de oameni din afara Italiei care se îndoiesc de înțelepciunea traiectoriei politicii BCE, dar, dacă se poate trage vreo lecție din acțiunile Germaniei de acum un deceniu, aceasta este că nemulțumirile constante de la Roma ar putea sfârși prin a dăuna Italiei mai mult decât a ajuta.
„Acest tip de critici pune în evidență faptul că zona euro este încă un animal oarecum ciudat”, a declarat economistul Dirk Schumacher de la Natixis. „Dacă continui să bați prea mult toba, atrage atenția asupra acestor falii care tulbură regiunea”., a mai spus acesta.
Revenind la perioada profundă a crizei datoriilor suverane, guvernul german a început să disprețuiască măsurile politice neconvenționale ale BCE.
Nemulțumirile erau la polul opus față de cele ale Italiei de astăzi, dar criticile germane nu numai că au costat președinția BCE, care a revenit lui Mario Draghi în locul candidatului inițial, președintele Bundesbank, Axel Weber, dar i-au erodat și influența în cadrul instituției.Succesorul lui Weber, Jens Weidmann, a fost, de asemenea, considerat prea inflexibil. Lucrurile s-au înrăutățit atât de mult încât Draghi, predecesorul imediat al lui Lagarde, l-a acuzat pe Weidmann de o atitudine nein zu Allem („nu la orice”), reproșându-i germanilor că au o „anxietate ciudată” față de inflație.
„Nu putem decât să sperăm că Lagarde poate gestiona acest lucru într-un mod care să nu ducă la o situație în care ei (Italia) să se izoleze, așa cum a fost cazul lui Weidmann”, a declarat economistul Holger Schmieding de la Berenberg.
„Am văzut în trecut că este un pericol realist să devii atât de izolat încât chiar și cei care de obicei au un punct de vedere similar să nu mai dorească să te susțină”, a spus el. „Acesta este un pericol exacerbat de implicarea guvernului, deoarece, pe bună dreptate sau nu, creează impresia de interferență”., a mai adăugat economistul Schmieding.
Nu trebuie să se amestece
Dacă guverne precum cel al Italiei vor să obțină ceea ce își doresc, probabil că ar trebui „să nu se amestece”, a adăugat Schmieding.
Deoarece argumentele economice solide împotriva unei înăspriri prea mari a politicii monetare dau acum impresia că sunt „suprapuse de un guvern care face presiuni publice asupra băncii centrale pentru a asigura o finanțare mai ieftină”, acest lucru nu va face decât să submineze argumentele prezentate de Fabio Panetta și Ignazio Visco, responsabilii politici italieni din Consiliul guvernatorilor BCE, a spus el.
După cum a spus Schumacher, în perioadele de criză, costurile de finanțare ale guvernului italian le-au depășit cu mult pe cele ale Germaniei, punând la îndoială eficacitatea politicii monetare unice și reînnoind îndoielile cu privire la viabilitatea monedei unice.
Și, în loc să se aștepte ca oficialii din cadrul Consiliului guvernatorilor să își reconsidere poziția, „piețele s-ar putea întreba dacă BCE va fi forțată să fie foarte dură pentru a demonstra ceva”, a spus el.
