România a deținut pentru scurt timp în perioada interbelică un teritoriu la Marea Ionică, în Saranda, un oraș din sudul Albaniei. Teritoriul a fost oferit cadou de către regele Albaniei Ahmed Zogu pentru contribuția adusă de istoricul român în obținerea independenței statului albanez, Nicolae Iorga este cel care a descoperit cel mai vechi document în limba albaneză datat din anul 1462.
Istoricul român a avut numeroase scrieri și cercetări privind viața aromânilor din Balcani, el fiind și cel care a arătat că limba folosită de aromâni este un dialect al limbii române, care provine din latina populară. În acest moment există o comunitate de sute de mii de aromâni în toată regiunea balcanică, deși oficial sunt declarați foarte puțini. Chiar dacă statul român ignoră cu prisosință comunitatea vorbitoare de dialect românesc, în Saranda există Fundația Culturală Nicolae Iorga care reușește cu brio să păstreze vie tradiția, cultura, limba și personalitățile istorice români și aromâni.
Sediul Fundației, sursa foto: Claudiu Popa
Orașul albanez care a aparținut României
Pentru foarte mulți dintre români, insula Corfu reprezintă destinația favorită pentru mult așteptatul concediu de vară, însă nu foarte mulți știu că dacă ajung în nord estul insulei și privesc dincolo de superba Mare Ionică, teritoriul pe care îl văd este mult mai legat de România decât și-ar putea închipui. Este vorba despre orașul Saranda din sudul Albaniei. Saranda este o stațiune turistică minunată pe a cărei promenadă, în apropierea portului există un bust al marelui istoric român, Nicolae Iorga. Pe soclul acesteia stă scris în română, albaneză și engleză: „(5 iunie 1871 – 27 noiembrie 1940) istoric și politician român, prin scrierile sale a ajutat la întemeierea statului modern albanez. Fondator și conducător al institului român din Albania de studii și cercetări arheologice din Saranda (1938-1940)”.
Curiozitatea și povestea institutului român din Albania m-au dus pe urmele lui Nicolae Iorga în Saranda. Loc deosebit, cu multe plaje, în care turiștii din întreaga europă mișună între șezlonguri și terasele din spatele acestora, unde se răcoresc cu câte o halbă rece de bere sau o limonadă cu multă gheață. În august, aici soarele arde cu putere, dar cu toate acestea cele 40 de grade din Saranda sunt mult mai suportabile decât cele 30 de grade din București, astfel că te poți plimba în liniște dintr-un capăt în celălalt al orașului, atât timp cât nu ai o problemă cu diferența de altitudine, fiind construit pe un deal, orașul are mai multe etaje. În centrul orașului ai șanse mari să dai peste o clădire, a cărei intrare este colantată cu fotografii vechi cu aromâni îmbrăcați în port tradițional, precum și cu un citat al lui Nicolae Iorga și o scurtă istorie a teritoriului românesc de la Marea Ionică, istorie în a cărei taine o să intrăm în a doua parte a materialului. În interiorul generos de spațios, îl găsim pe Pano Bakkali, președintele fundației, un aromân din Moscopole, așezat la jumătatea unei mese mari. Înainte de a intra în dialog cu acesta, privirea îmi fuge ghidușă în toate direcțiile, încercând să cuprind tot mai mult din nenumăratele cărți istorice, tablouri cu personalități precum, Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Ion Caramitru, Ciprian Porumbescu, Papalambru Balamace sau Iovan Dumitrescu, planșele cu aromâni în port tradițional, istoria familiei Bakkali sau recent inaugurata bibliotecă Mihai Eminescu.
Pano Bakkali se prezintă de la început ca un oponent al media sau al clasei politice, un om incomod din fire, a cărui drum în viață este ghidat de către un singur interes major: comunitatea aromână. El și-a dedicat timpul și banii pentru conservarea și promovarea limbii române, a dialectului aromân, a tradițiilor și personalităților aromâne, precum și închegarea comunității, recunoașterea ei de către statul român și protejarea drepturilor acestei minorități care se întinde în toată regiunea balcanică, din Serbia, Macedonia de Nord, Albania, Bulgaria și până în Grecia. Patosul cu care vorbește despre martirii aromâni, istoria lor, conflictul cu grecii și inacțiunea statului român în această chestiune, într-o limbă română condimentată cu dialect aromân face ca timpul să fie doar o chestiune prea puțin importantă pentru a mai ține cont de ea, mai ales că oricum ceasul telefonului mobil îți joacă feste în funcție de rețeaua mobilă la care se conectează, atunci când intră un operator grecesc, țară aflată la doar o aruncătură de băț, ora 15:00 se transformă automat în 16:00, datorită fusului orar diferit.
Pano Bakkali, sursa foto: Claudiu Popa
Statul român, repetent la protejarea propriilor minorități
Dar pe cine mai interesează timpul? Mai ales când discuția alunecă atât de rapid și ușor de la istoria comunității numeroase, de câteva sute de mii de aromâni din Balcani (700.000 conform lui Bakkali) până la Nicolae Iorga și activitatea sa politică, precum și numeroasele evenimente pe care le desfășoară Pano Bakkali împreună cu fundația sa. Deși se declară un opozant categoric al media, deoarece o consideră superficială, lipsită de spirit de prezență și al partidelor politice, Pano Bakkali deschide ușile fundației și își alocă timp tuturor celor interesați să îi treacă pragul, indiferent de instituția media sau culoarea politică. El a înființat fundația în 2007 și de atunci se zbate pentru promovarea și conservarea graiului, tradițiilor și drepturilor aromânilor. În multe momente și-ar dori mai mult ajutor din partea statului român căruia nu se ferește să îi aducă critici că nu oferă cetățenia română vorbitorilor de aromână sau atunci când vine vorba despre Ministerul Educației, care nu face diligențele necesare pentru a deschide școli în limba aromână în Albania și nici nu își respectă angajamentele de a oferi burse aromânilor, pe care Bakkali a propus să fie numite după numele unor mari personalități. Ridică tonul și se agită atunci când ne arată cum grecii fac contrariul și mulți aromâni se declară greci pentru beneficiile de a fi cetățean al Uniunii Europene. Reacția interlocutorului nostru este absolut normală dacă ne gândim la politica agresivă a grecilor de a asimila comunitatea aromână, însă fără a îi proteja limba și tradițiile. Grecia nu consideră că aromânii sunt o minoritate etnică, astfel că îi încurajează să vorbească doar limba greacă, considerându-i greci latinizați!
Tocmai de aceea Pano Bakkali are o concurență puternică în Albania și acțiunile sale nu sunt deloc bine văzute de greci. Fundația culturală Nicolae Iorga are o relație bună cu autoritățile albaneze, fie că este vorba de primăria din Saranda, din Corcea sau chiar cu premierul Edi Rama, dar și cu ambasadorul României la Tirana, Octavian Șerban, pe care îl consideră foarte apropiat de comunitatea aromână. Acest lucru i-a permis lui Pano Bakkali să reușească o serie de acțiuni cu impact semnificativ pentru conservarea limbii și tradițiilor aromâne, precum și pentru promovarea României în Albania. În noiembrie 2016, Pano Bakkali inaugura bustul lui Nicolae Iorga pe faleza de la Marea Ionică din centrul stațiunii, astăzi unul dintre cele mai fotografiate obiective din cochetul oraș albanez. În 2021, inaugura bustul lui Papalambru Balamace, în apropierea bisericii românești, Sfântul Sotir, din Corcea. Tot în același an, în septembrie, Fundația a reușit să deschidă o școală în care se învață în aromână la Selenița, acțiune pe care dorește să o repete în această lună la Berat. Desigur, acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante realizări vizibile, la care putem totuși adăuga și deschiderea Bibliotecii Mihai Eminescu din sediul fundației, la data de 10 mai 2022, ziua de 10 mai fiind și ziua națională a aromânilor din Balcani.
Clădirea institutului, sursa foto: Claudiu Popa
Relația dintre Ahmed Zogu și Nicolae Iorga
Bineînțeles că nu puteam evita povestea terenului pe care regele Zogu al Albaniei i l-a făcut cadou lui Nicolae Iorga, care a avut un aport semnificativ prin scrierile sale, peste 250 de articole despre ofițerul Skanderberg conform lui Pano Bakkali, în obținerea independenței, la data de 28 noiembrie 1912 și recunoașterea statului albanez. Regele Ahmed Zogu a ales terenul pe care i l-a oferit lui Nicolae Iorga în anul 1931 împreună cu Vasile Stoica, reputat publicist, diplomat și analist istoric, care pe atunci ocupa funcția de ministru plenipotențiar al României la Tirana. Profesorul Nicolae Iorga a primit cu mare bucurie darul de la regele Albaniei și conform profesorului universitar doctor Adina Berciu Drăghicescu, fiica istoricului Dumitru Berciu, șef al misiunii arheologice române, secretar și apoi director al Institutului român din Albania (1938-1344), a declarat: „Răsăritul cu soarele lui cald, cu albastra lui Mare, cu dumbrăvile lui de portocali, cu zâmbetul Adriaticii şi cu munţii unde s-a născut mitologia elenică, prin această ereditate sunt deci aşa de adânci ai mei, şi cum soarta a făcut ca din darul graţios al regelui Albaniei să-mi am moşioara mea la Santi Quaranta, în faţă cu vechea Corcira, picioarele-mi vor atinge, poate, un pământ cunoscut strămoşilor.”
În 1934, Nicolae Iorga a donat terenul respectiv statului român pentru a înființa un institut român care să aibă ca principală preocupare stabilirea unei strânse legături între oamenii de știință români și cei din alte țări balcanice pentru a reuși să ajungem la o cunoaștere cât mai cuprinzătoare a trecutului istoric și la o înțelegere cât mai vastă a spațiului European sud-estic. În cadrul institutului urma să se facă cercetare arheologică, lingvistică, etnografică sau folclorică, precum și comunitățile de aromâni și conservarea identității naționale, cu atât mai mult cu cât conform lui Pano Bakkali, mama sa provine din Moscopole, astăzi un mic sat din sud estul Albaniei, dar în secolul XVII un mare oraș și centru cultural și comercial al aromânilor, loc în care a apărut și prima tipografie din Balcani.
Nicolae Iorga l-a împuternicit pe Dumitru Berciu să se instaleze la Saranda, ca delegat al lui și să înceapă munca imediat ce construcția clădirii va fi gata, după planurile arhitectului Petre Antonescu. Rolul lui Dumitru Berciu a fost decisiv în ceea ce privește opoziția Italiei la construirea acestui institut. Ambasada Italiei la Tirana s-a opus construcției datorită localizării acestuia, pentru că exista o convenție științifică italo-albaneză în sudul țării. Astfel Dumitru Berciu a încheiat o înțelegere cu guvernul albanez și diplomația franceză, care la rândul ei avea o convenție științifică franco-albaneză în nordul țării. Astfel, albanezii le-au cedat italienilor un teritoriu pentru cercetare în nordul țării, în jurul orașului Skutari.
Dumitru Berciu și lupta sa cu italienii
Tot Dumitru Berciu a fost și cel care s-a ocupat de construcția institutului după ce s-a înțeles cu meșteri albanezi și fărșeroți (nr: aromânii din Albania, mulți dintre ei au și trăit în trecut în România) în dauna întreprinderilor italiene care cereau sume de bani foarte mari. În primăvara anului 1938, institutul a fost finalizat, iar prin decretul numărul 2695 din 25 iulie 1938, statul român înfiinţa Institutul Român din Albania de Studii şi Cercetări Arheologice cu scopul „…De a cunoaşte cât mai bine trecutul străvechi şi viaţa prezentă a Europei de sud-est în legătură cu originile de civilizaţie şi de rasă ale poporului nostru şi de a realiza o strânsă colaborare a cercetătorilor de la noi şi a celor din Balcani, cu aceleaşi preocupări. Institutul este o chezăşie a identităţii de obârşie şi a raporturilor de prietenie ce unesc naţiunea noastră cu cea albaneză.” Nicolae Iorga a fost primul conducător al institutului și l-a desemnat director delegate pe istoricul Dumitru Berciu, care ulterior a ajuns șef al misiunii arheologice române din Albania.
Odată cu ocupația fascistă a Albaniei din 1939, activitatea institutului a fost îngreunată, iar Dumitru Berciu a predat clădirea și inventarul primarului din Saranda, aromânul Iovan Dumitrescu, despre care Pano Bakkali ne-a spus că a fost numit de către regele Zogu (atunci nu existau alegeri libere în Albania) tocmai datorită faptului că în regiune exista o mare comunitate de aromâni (Iovan Dumitrescu a terminat liceul român în orașul albanez Elbasan). După asasinarea lui Nicolae Iorga din 1940, institutul a fost închis de statul român din lipsa fondurilor, dar a fost redeschis de către Ion Antonescu în 1942, care l-a numit director pe Dumitru Berciu. La o vizită foarte riscantă a acestuia în toamna lui 1942 a găsit clădirea institutului ocupată de către armata italiană și aripa din partea stângă distrusă de către un bombardament grecesc. După terminarea războiului, clădirea a fost naționalizată din ordinul lui Enver Hogea. Din 1992, clădirea a fost vândută de către statul albanez unui privat și acum funcționează sub forma unui hotel.
Statul român a câștigat procesul, dar sentința nu este pusă în execuție
Statul român a încercat în mai multe rânduri recuperarea terenului și al clădirii, reușind chiar să câștige procesul și apelul cu statul albanez, doar că decizia instanțelor nu este pusă în aplicare. Principala problemă o reprezintă suma care trebuie plătită sub formă de despăgubire și care s-ar ridica la 10.000.000 de euro, actualului deținător al clădirii. Pano Bakkali ne-a declarat că din păcate statul român nu face suficiente demersuri, mai exact nu face presiuni diplomatice asupra Albaniei pentru ca teritoriul să intre din nou în posesia României. Fundația culturală Nicolae Iorga a purtat discuții inclusiv cu autoritățile locale din Saranda în vederea punerii în aplicare a deciziei judecătorești, însă fără solicitări oficiale din partea instituțiilor românești, problema recuperării terenului și clădirii institutului este departe de a fi rezolvată.
Cel mai important lucru rămâne însă apropierea istorică pe care albanezii și românii au construit-o de-a lungul timpului, bineînțeles închegată de legătura de limbă pe care aromânii de aici s-au străduit timp de mulți ani, mai ales în timpul regimului comunist să o păstreze vie și recunoștința pe care albanezii o poartă lui Nicolae Iorga și prin aceasta implicit și poporului român. Acțiunile pe care Fundația Culturală Nicolae Iorga le desfășoară reușesc să păstreze o imagine proaspătă a românismului în Balcani, o imagine pozitivă pe care aproape că o simți cu fiecare interacțiune pe care o ai cu albanezii de la Tirana până la Berat, Ksamil și Saranda, ca să vorbesc doar despre locurile în care am avut o experiență personală.
