O doamnă printre lei! Cum a influențat Regina Maria recunoașterea României Mari la nivel internațional

Astăzi se sărbătorește Marea Unire a României, Ziua Națională, iar cu acest prilej ar fi necesar să aflăm mai multe detalii despre acest moment istoric, dar și despre a avut un cuvânt esențial de spus în această realizare.

După cum este bine cunoscut, Marea Unire a fost organizată în detaliu de către Regele Ferdinand, încă din anul 1916, din momentul în care președintele Consiliului de Miniștri, Ion I.C. Brătianu, a semnat Tratatul de alianță a României cu Antanta, un document și un eveniment ascunse ochii lumi, căci se sefășurau chiar în mijlocul conflictelor din Primul Război Mondial.

În ciuda incertitudinii, Regatul Român avea țintele extrem de clare: renunțarea la neutralitate,  alăturarea în război și, cel mai important obiectiv, recunoașterea anexării tuturor teritoriilor locuite de români din Imperiul Austro-ungar, inclusiv Banatul, după Conferința de Pace.

Zis și făcut

Se pare că România se alăturase astfel taberei câștigătoare, căci sfârșitul conflictului duce inevitabil la destrămarea Imperiului Austro-Ungar.

După încheierea războiului, Imperiul Austro-ungar s-a destrămat. Conferința de Pace de la Paris a început la 19 ianuarie 1919 cu participarea a 27 de state. Politicianul român Take Ionescu hotărâse deja să plece mai devreme în Occident. Jurnalistul Marius Ghilezan scrie în România Liberă faptul că Ionescu „negociase cu Nikola Pašić, primul ministru al noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, împărțirea Banatului în două. Înfuriat, Ion I,C. Brătianu l-a convocat la București pe Take Ionescu. Acesta a preferat să se ducă într-un concediu cu Baronul Eduard de Rothschild, un internationalist pur sânge. Liderul Partidului Conservator era dedulcit la banii rușilor. Era bănuit că a arvunit și Banatul. Ca urmare, a fost exclus de pe lista oficială a delegației române pentru Paris”.

Aflăm în continuare faptul că Ionel Brătianu, așa cum i se spunea atunci I. C. Brătianu, premierul de la București, a călătorit imediat după terminarea războiului către reuniunea de la Versailles, fiind un diplomat de succes, a pledat cu mărinimie pentru recunoașterea drepturilor Regatului Român asupra întregului ținut al Banatului. Acesta a trebuit să facă față pozițiilor opozante, mai ales că Serbia nu participase la întocmirea acelei înțelegeri secrete.

Banatul și neînțelegerile

În acest sens, aliații au apoi hotărârea de a desemna o comisie de armistițiu pentru a ajunge la o decizie clară, căci situația se arăta destul destul de tensionată pentru că în Banat încă se mai aflau sârbești. Acestea aveau misiunea de a presa adversarul și de a-l face să cedeze. Soldații români nu puteau face nimic în acest sens, căci în urma Acordul de la București (1918) se luase hotărârea ca statul român să nu ănainteze baze militare în apropierea Belgradului.

„Liderii marilor puteri ale lumii erau pe din afară cu drepturile la autodeterminare ale popoarelor din fostul Imperiu Austro-Ungar”, mai scrie Ghilezan în editorialul său. „Căutarea acordului dintre noile state se baza pe Doctrina Woodrow Wilson”, în viziunea jurnalistului. Astfel, un popor însemna o țară, iar ca urmare, pledanții au venit la Versailles cu numeroase hărți, multe rapoarte și statistici. Tensiunile bazate pe insistențele românilor au continuat, iar primul-ministru britanic de la acea vreme, George Loyd, chiar ar fi întrebat nervos: „Unde e Transilvania asta?”.

Când toți se bat, Regina câștigă

Georges Clemenceau, liderul de la acea vreme al Guvernului de la Paris, a avut și el un cuvânt de spus, căci Franța dorea cu ardoare să dețină o putere semnificativă în cadrul Principatele Unite, asta pentru a „distruge din fașă” o posibilă mișcare germanofilă. În plus, mai exista și expansiunea rusească. În Ungaria se instalase deja primul Guvern comunist din istoria țării. În cazul Principatelor Unite, Clemenceau ca Moscova să fie cât mai îndepărtată din punct de vedere geografic, dar nu și politic.

În acest fel, Brătianu a avut de a face cu un eșec covârșitor în fața Comisiei. Ceea ce era și mai îngrijorător pentru București era că marile puteri refuzau cu orice preț recunoașterea Marii Uniri de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). Situația putea astfel să aibă un rezultat cât se poate de dezastruos pentru țara noastră. „Marele patriot s-a întors la București, rănit, dar nu înfrânt”, mai specifică Ghilezan. Românii nu se lăsaseră învinși, asta era cert. După negocieri aprinse cu trimisul extraordinar și ministrul plenipotențiar al Franței, contele de Saint Aulaire, Ion I.C. Brătianu i-a sugerat Reginei Maria merasgă la Paris și la Londra pentru a obține recunoașterea Marii Uniri.

Regina Maria nu a stat mult pe gânduri. La scurt timp după această propunere, pleacă în aceste două capitale Occidentale, însă nu fără un plan bine pregătit. Aceasta a avut un țel bine definit, așa că a gândit strategic cum să obțină ceea ce ea și poporul ei doreau. În secret, Regina a organizat ceva ce nu se mai văzuse în istoria țării până atunci, și anume o campanie de imagine externă. Având negocierile și strategia în sânge, a invitat încă din Elveția câțiva ziariști celebri din Franța să călătorească în vagonul ei.

Regina României, printre leii de la Paris

Ajunsă în „ringul leilor” de la Paris, trecând de mulțimea de admiratori și de jurnaliști de la gară, Regina Mariei s-a cazat la celebrul Hotel Ritz. Marius Ghilezan aduce astfel aminte de o legenă în care se spune faptul că Regina „i-ar fi trimis lui George Clemenceau un bilețel. <De când o Regină trebuie să invite un prim ministru la masă?> Scurt şi la obiect”.

 

În foarte scurt timp, premierul de la Paris se afla deja la masă cu Suverana României, Regina Maria. Inițial, Clemenceau nu avea niciun gând în a negocia ceva cu Regina de la București, spunându-i acesteia că și celelalte ţări au dreptul să-şi ia partea leului. Atunci, Regina a răspuns diplomatic, dar în același timp tăios și aprig: „Păi, de aia am venit la tigru, verişorul leului”. Se pare că Regina a țintit exact unde trebuie, căci a doua zi obținuse deja reconoaşterea de către reprezentanții Franței a frontierelor româneşti.

Rufele se spală în familie

A călătorit apoi către Londra, unde Lloyd își înaintase deja poziția. Însă nu cu acesta voia să discute Regina, ci cu vărul acesteia, monarhul George al VI-lea al Marii Britanii, pe care l-a convins imediat, iar G. Lloyd a trebuit să fie de acord.

A revenit apoi la Paris, unde urma să se întâlnească cu președintele american Woodrow Wilson. „Intenționat, a întârziat la întâlnirea cu acesta. Pentru a-l provoca, ar fi sosit cu o mantie purpurie, extrem de decoltată. A doua întâlnire cu liderul american n-a mai fost posibilă. Șeful Administrației de peste Ocean a suferit o serie de atacuri cerebrale”, mai aflăm de la Ghilezan din România Liberă.

În această situație, Regina Maria s-a orientat spre negocieri cu Căpitanul Hook, șeful de cabinet. Se pune că Suverana l-ar fi zăpăcit de cap cu șarmul ei, făcându-l să-și folosească influența pe care o deține asupra negociatorilor ameriani.

În acest mod, în scurt timp, după doar două săptămâni de vizite și discuții pe la Paris și Londra, Regina Maria obținuse aproape tot ce-și dorise. Ceea ce-i lipsea a fost Banatul de vest.