Curtea Supremă va audia în această săptămână argumentele din partea ambelor părți ale unei dezbateri care are consecințe grave pentru alegerile prezidențiale din 2024, precum și pentru viitorul democrației americane. Gustavo Flores-Macías este profesor de guvernare și politici publice la Universitatea Cornell, iar textul de față reprezintă o opinie de ale sale redactată pentru The Hill.
La sfârșitul anului trecut, Curtea Supremă din Colorado și secretarul de stat din Maine i-au interzis lui Donald Trump să apară pe buletinele de vot pentru alegerile primare din aceste state. Ambele decizii fac referire la secțiunea 3 a celui de-al 14-lea amendament al Constituției, care îi descalifică pe cei care au participat la insurecție sau rebeliune împotriva Statelor Unite de la ocuparea unei funcții.
Cele două state îl consideră pe fostul președinte responsabil pentru evenimentele din 2021 de la Capitoliul SUA, adesea denumite insurecția din 6 ianuarie.
Modelul american, ineficient?
Unii au sărbătorit aceste decizii ca pe o victorie în apărarea democrației americane. S-a reușit ca un candidat să fie împiedicat să ajungă la putere și să „submineze” democrația din interior. Alții le-au denunțat ca fiind profund antidemocratice, privându-i pe americani de dreptul de a vota pentru candidatul lor preferat.
Probabil că prima tabără consideră că această mișcare este o inoculare împotriva „tiraniei”. Dar experiențele din alte contexte electorale sugerează că strategia se poate întoarce împotriva lor.
Apelul la decizia din Colorado a ajuns acum la Curtea Supremă, iar joi, 8 februarie, încep dezbaterile. Deși nu există niciun precedent în istoria Statelor Unite, trei experiențe din America Latină arată că este eronat să împiedici un candidat foarte popular să candideze la președinție. Acestea sunt exemple de care judecătorii ar face bine să țină cont atunci când analizează acest caz monumental.
Argentina
Primul exemplu este cel din Argentina, unde o lovitură de stat militară l-a forțat pe președintele Juan Domingo Perón să plece în exil în 1955. Sectoarele antiperoniste au considerat lovitura de stat, numită Revolución Libertadora, sau Revoluția eliberatoare, ca fiind un pas necesar pentru a obține și a păstra o democrație adevărată în Argentina.
Din cauza ambivalenței lui Perón față de democrație, a disprețului semi-fascist față de drepturile minorităților și a îngrijorării opoziției că alternanța democratică la putere nu ar putea fi realizată sub Perón, armata l-a răsturnat pe președinte. Au fost interzise apoi toate imaginile și simbolurile peroniste și s-a reinstaurat un nou guvern civil prin alegeri în 1958.
Sistemul politic care a apărut în Argentina în urma loviturii de stat a fost democratic în multe privințe, cu excepția faptului că lui Perón i s-a interzis să candideze la președinție. Cu toate acestea, spre marea nemulțumire a detractorilor lui Perón, vaste sectoare ale populației argentiniene au rămas loiale lui Perón și proiectului său. Polarizarea socială a crescut, la fel ca și instabilitatea politică.
Politologul argentinian Guillermo O’Donnell a caracterizat experimentul țării cu democrația excluzivă drept „un joc inutil pe care nimeni nu-l poate câștiga”. Într-adevăr, dându-și seama că democrația fără Perón era de nesusținut, lui Perón i s-a permis să participe la alegerile prezidențiale din 1973, pe care le-a câștigat detașat.
Mexic
Al doilea exemplu este mai recent și îl implică pe actualul președinte al Mexicului. În 2005, președintele de atunci, Vicente Fox, a încercat să-i interzică rivalului politic Andrés Manuel López Obrador (AMLO) să candideze la președinție. AMLO era primarul orașului Mexico City și lider în sondajele pentru cursa prezidențială din 2006.
Biroul procurorului general l-a acuzat pe AMLO de abuz de autoritate pentru că ar fi ignorat un ordin judecătoresc de întrerupere a construcției unui drum de acces pe o proprietate privată în 2001. Au urmat proteste populare până când administrația Fox a dat înapoi și procurorul general a demisionat.
AMLO a pierdut alegerile din 2006 cu o diferență foarte mică, 0,56% din voturi, dar manevra legalistă a dat credibilitate afirmației sale că actualul președinte a generat de la început un joc inegal. Credibilitatea alegerilor din Mexic, care a fost construită treptat, cu o grijă minuțioasă, de la reformele adoptate la mijlocul anilor ’90, a primit o lovitură majoră peste noapte și de atunci nu a făcut decât să se deterioreze. AMLO a rămas extrem de popular și a ajuns la președinție în 2018.
Brazilia
Cel de-al treilea exemplu este cel al Braziliei, a cărei Curte Supremă a decis în 2018 că fostul președinte Luiz Inácio Lula da Silva nu poate candida la alegerile din acel an din cauza unei condamnări pentru corupție. În ciuda dovezilor că acuzațiile au fost motivate politic, Lula a fost trimis la închisoare.
Perioada în care a stat închis a polarizat și mai mult societatea braziliană, a erodat încrederea în democrația țării și i-a sporit popularitatea. Sondajele de opinie preconizau că va câștiga dacă i se va permite să candideze. Fără Lula în cursă, rivalul Jair Bolsonaro a devenit președinte, dar atractivitatea lui Lula nu avea să se diminueze nici pe departe. După ce Curtea Supremă a Braziliei a respins condamnarea sa din motive de jurisdicție și i-a restabilit drepturile politice, la vârsta de 77 de ani, Lula a revenit la președinție în 2023.
Cu siguranță, există limite în ceea ce privește paralelele din aceste comparații. Instituțiile democratice sunt considerabil mai bine stabilite în SUA decât erau în Brazilia sau în Mexic la acea vreme. Iar armata nu a opus veto asupra niciunui candidat în SUA, așa cum a făcut-o în Argentina.
Dar exemplele istorice sunt utile pentru a informa ce s-ar putea întâmpla în SUA într-un scenariu similar de polarizare politică extremă în care un candidat popular este împiedicat să candideze la președinție.
Trei lecții importante
În primul rând, este puțin probabil ca împiedicarea candidaților populari de a candida să îi împiedice să ajungă la președinție. Chiar dacă astfel de eforturi reușesc la o singură alegere, martiriul oferă un impuls suplimentar de popularitate care este puțin probabil să se estompeze dincolo de un ciclu electoral. Și ar putea chiar să dureze mult mai mult, ca în Argentina sau Brazilia.
În al doilea rând, excluderea candidaților tinde să submineze și mai mult încrederea în alegeri. După cum arată experiențele braziliană și mexicană, încrederea în alegeri este ușor de distrus, dar foarte greu de reconstruit.
În al treilea rând, este puțin probabil ca excluderea candidaților să aducă stabilitate în sistemul politic. După cum sugerează experiențele argentiniană, braziliană și mexicană, acest lucru poate polariza și mai mult societatea, în loc să reducă temperatura politicii.
Concluzii
Aceste considerente ar trebui să le dea de gândit celor care încearcă să „salveze democrația” prin eliminarea unui anumit candidat de pe buletinul de vot. Oricât de bine intenționată ar părea această strategie, în cel mai bun caz, ar foar o rezolvare temporară a unei nevoie a unui grup de oameni.
Și, în cel mai rău caz, pune gaz pe hoc la polarizare și la consecințele acesteia. În cele din urmă, strategia de a folosi mijloace nedemocratice în numele democrației va face probabil ca obiectivul, împiedicarea unui candidat de a ajunge în funcție, să devină și mai evaziv, scrie Gustavo Flores-Macías pentru The Hill.
