Alegerile din Turcia din 14 mai atrag o atenție semnificativă la nivel internațional, iar principalele instituții media le numesc „cele mai importante alegeri din 2023”. Mulți din Occident par să spere că turcii îl vor înlocui pe președintele Recep Tayyip Erdogan și Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) cu o conducere liberală mai conciliantă, care va aduce o schimbare în politicile interne și internaționale ale țării.
Acest lucru s-ar putea dovedi a fi o iluzie. Chiar dacă Erdogan va fi eliminat de pe scena politică, ceea ce este un mare „dacă”, moștenirea sa este menită să dăinuie. În Occident, președintele turc a fost descris ca fiind „celălalt Putin”, un autocrat populist, divizator, hotărât să își urmărească visul de imperiu. El a fost criticat pentru că a prezidat un sistem omniprezent de nepotism, o economie slabă, o inflație ridicată și o devalorizare a monedei.
În schimb, principalul său rival, candidatul opoziției, Kemal Kilicdaroglu, este prezentat ca un lider consensual, umil și responsabil, care va restabili democrația și va restabili relațiile cu Occidentul dacă va câștiga. În mod previzibil, astfel de caracterizări au fost condamnate de mass-media pro-Erdogan din Turcia și ridiculizate ca fiind arogante și fanteziste.
Cine va câștiga alegerile
Pe măsură ce alegerile se apropie, încă nu este clar cine va fi următorul președinte. Majoritatea sondajelor naționale prevăd o cursă strânsă, Erdogan fiind devansat de Kilicdaroglu cu câteva puncte procentuale. Însă, în general, sondajele sunt politice și nesigure, iar mulți dintre alegători par să fie conduși mai mult de dezgustul față de Erdogan decât de dragostea pentru Kilicdaroglu.
În realitate, victoria constă în a-i face pe oameni să se prezinte la secția de votare, iar președintele în exercițiu s-a dovedit destul de ingenios în a-și mobiliza baza. În calitate de politician experimentat și de militant carismatic, Recep Erdogan și-a energizat baza în rândul conservatorilor din mediul rural și din clasa muncitoare. Susținătorii săi par mai angajați și mai investiți în realegerea sa decât este angajată coaliția de opoziție formată din șase partide față de candidatul său și, prin urmare, este mai probabil să meargă la vot, indiferent de ploaie sau soare.
La ce se gândește Erdogan?
Erdogan înțelege în mod clar că alegerile se câștigă și se pierd mai ales în legătură cu afacerile interne, nu cu cele externe. Prin urmare, el a folosit pârghiile statului în avantajul său, făcând mari anunțuri în ajunul alegerilor cu privire la soarta viitoare a Turciei.
Dacă Erdogan va câștiga, cu siguranță își va dubla agenda internă și externă, în special față de Rusia, Europa și Statele Unite. El va continua să urmărească o abordare hibridă față de marile puteri, echilibrând interesele turcești cu cele ale Occidentului și ale Rusiei. El va menține apartenența Turciei la NATO, consolidând în același timp relațiile comerciale și geopolitice cu Rusia.
Kilicdaroglu, pe de altă parte, ar putea fi înclinat să inverseze unele dintre politicile politice și economice interne ale predecesorului său și să anuleze unele dintre măsurile iliberale adoptate de la lovitura de stat eșuată din 2016 din Turcia în favoarea unui mai mare instituționalism. Dar, judecând după istoricul istoric, liderii din Turcia și din alte părți tind să păstreze puterile executive și privilegiile pe care le moștenesc de la predecesorii lor. Testul de turnesol pentru Kilicdaroglu ar putea fi disponibilitatea și capacitatea sa de a inversa reformele constituționale ale lui Erdogan și de a readuce sistemul parlamentar.
Opoziția pare să nu aibă destul avans în cursa prezidențială
Kilicdaroglu, căruia îi lipsește experiența în politica externă, s-a axat pe problemele interne și pe economia în criză. Dacă va fi ales, este posibil să îndulcească tonul Turciei față de partenerii săi occidentali și NATO și să elimine dreptul de veto asupra aderării Suediei la alianța militară.
Dar este îndoielnic că ar sacrifica relația economică și energetică profitabilă a Ankarei cu Moscova – mai ales că schimburile comerciale bilaterale au atins anul trecut 70 de miliarde de dolari – pentru a satisface Occidentul. Cu fostul aliat și strateg Ahmet Davutoglu, fostul aliat al lui Erdogan, acum de partea sa, Kilicdaroglu este probabil să mențină poziția activă a Turciei pe plan regional și internațional, care, în ciuda unor eșecuri, a servit intereselor economice și geopolitice ale țării. În ceea ce privește naționalismul, secularismul și chestiunea kurdă, ar putea avea loc unele schimbări, dar va exista totuși o continuitate.
Prin urmare, nu vă așteptați ca Turcia să facă o întoarcere și să revină la starea de lucruri de dinainte de 2002, cu atât mai puțin să renunțe la poziția sa geopolitică sporită ca putere regională de luat în seamă. Într-adevăr, speranțele occidentale pentru o resetare cu Ankara s-ar putea să cadă în dizgrație, dar acest lucru s-ar putea să nu fie o problemă atât de mare la Washington și Bruxelles.
Politica externă, pe primul loc
Ambele părți au fost realiste atunci când a venit vorba de politica externă, în ciuda unei retorici abundente despre principii și drepturile omului. Și, judecând după calmarea regimurilor autocratice din Orientul Mijlociu, interesele lor prevalează în general asupra valorilor. Prin urmare, Occidentul va ajunge să accepte că Turcia are și ea aspirații regionale, indiferent de rezultatul alegerilor, potrivit Aljazeera.
După două decenii la putere, Erdogan a transformat radical politica internă și politica externă a Turciei și ar fi greu de dat înapoi, mai ales că AKP-ul său a devenit o forță politică puternică, cu o influență socială și birocratică penetrantă. Fie că îl iubim sau îl urâm, trebuie să recunoaștem că Erdogan a fost un președinte de consecință care își va lăsa amprenta asupra Turciei indiferent dacă va câștiga sau va pierde la viitoarele alegeri.
