Totul despre politica, populația și economia Italiei! Dincolo de artă și istorie, Roma este o mare putere a țărilor Europene

Italia este o țară de-a dreptul fermecătoare situată în sudul Europei Centrale, cunoscută pentru istoria sa bogată, cultura sa vibrantă și peisajele sale uimitoare. Este o peninsulă care se revarsă în Marea Mediterană, mărginită de Franța la vest, Elveția și Austria la nord și Slovenia la est. Economia Italiei este pe locul patru ca mărime din țările Europei după Germania, Franța și Marea Britanie. Țara are o economie mixtă, caracterizată de un număr mare de întreprinderi mici și mijlocii, precum și de o serie de mari corporații multinaționale.

Italia cuprinde unele dintre cele mai variate și pitorești peisaje de pe Pământ și este adesea descrisă ca o țară în formă de cizmă. În vârful său lat se află Alpii, care se numără printre cei mai abrupți munți din lume.

Din Alpii centrali, pe toată lungimea țării, radiază lanțul înalt al Apeninilor, care se lărgește în apropiere de Roma pentru a acoperi aproape întreaga lățime a peninsulei italiene. La sud de Roma, Apeninii se îngustează și sunt flancați de două câmpii de coastă largi, una orientată spre Marea Tireniană și cealaltă spre Marea Adriatică. O mare parte din lanțul inferior al Apeninilor este aproape în întregime sălbatică, găzduind o gamă largă de specii rar întâlnite în alte părți ale Europei de Vest, cum ar fi mistreții, lupii, aspidele și urșii. Apeninii sudici sunt, de asemenea, instabili din punct de vedere tectonic, cu mai mulți vulcani activi, inclusiv Vezuviu, care din când în când aruncă cenușă și aburi în aer deasupra orașului Napoli și a golfului său acoperit de insule. În partea de jos a țării, în Marea Mediterană, se află insulele Sicilia și Sardinia.

Populația și societatea italiană

De la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, societatea italiană s-a schimbat profund, cu un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi. Unul dintre principalele elemente ale schimbării este rolul mai vizibil pe care femeile îl joacă în societate în afara casei, cum ar fi participarea sporită în învățământul superior și în profesii. Un aspect negativ al acestui rol schimbat este faptul că Italia înregistrează unul dintre cele mai mici numere medii de copii pe femeie din lume, precum și unele dintre cele mai scăzute rate de natalitate și fertilitate. Scăderea numărului de nașteri a fost un subiect de mare îngrijorare în primii ani ai secolului XXI, iar unele orașe și sate, în special în sudul rural depopulat, ofereau prime în bani și stimulente fiscale pentru nou-născuți. La fel de îngrijorătoare era și încărunțirea concomitentă a Italiei; în 2010, aproximativ o cincime din populație avea peste 65 de ani.

Pentru familiile italiene, printre cele mai populare activități zilnice de timp liber se numără vizionarea televizorului, ascultarea radioului, citirea ziarelor și mersul la cinema; cititul cărților și practicarea sportului sunt mai puțin frecvente în rândul majorității populației. Conform sondajelor, italienii sunt foarte mulțumiți de relațiile de familie, de prietenii și de starea lor de sănătate, în timp ce statutul lor economic și poziția lor profesională sunt mai puțin satisfăcătoare. Acest lucru este valabil mai ales în sudul Italiei, unde există mai puține oportunități de muncă și unde șomajul este ridicat.

Deși popularitatea divertismentului la domiciliu și în lumea online a crescut, utilizarea spațiilor publice rămâne importantă. Tinerii italieni se întâlnesc zilnic cu prietenii, deseori seara în piațetele orașelor, făcând drumuri frecvente în baruri, cinematografe, pizzerii și discoteci. Site-urile web de socializare și telefoanele mobile le-au permis italienilor, în special celor din generațiile mai tinere, să mențină legăturile cu prietenii, dar comunicarea online a fost în general văzută ca o metodă de facilitare, mai degrabă decât de înlocuire a interacțiunii față în față. Zonele de coastă sunt destinații populare în timpul verii. Automobilul își păstrează, de asemenea, o puternică influență asupra vieții de zi cu zi. Nivelurile de proprietate sunt ridicate, iar multe orașe și localități suferă din această cauză de congestie și poluare severă.

Tradiția culinară italiană

Mâncarea este, în mod tradițional, un element primar al vieții italiene. Tiparele de muncă în Italia se învârt în jurul mesei de prânz, deși pauza de prânz de două ore, care pune accent pe timpul liber și pe siestă, este pe cale de dispariție. Barurile și trattoriile se adresează la prețuri mici și în mod rapid celor care mănâncă ocazional în oraș.

În Italia, tradițiile culinare poartă cu mândrie mai mulți strămoși, în principal etrusci, greci și sarazini: etruscilor li se datorează utilizarea intensă a cerealelor, grecilor prezența pe scară largă a peștelui gătit cu ierburi, iar sarazinilor dragostea țării pentru produse de patiserie, orez și citrice. Deși nu există un singur stil de gătit italian, existând o mare varietate de diferențe regionale, italienii de pretutindeni împărtășesc dragostea pentru tăiței, iar pastele poartă nume eufonice precum spaghete („șnururi mici”), penne („pene”), macaroane („lucruri mici și dragi”) și orecchiette („urechi mici”). În sud, tăițeii sunt adesea asezonați cu sosuri din ulei de măsline, roșii și condimente. În nord, în special în Piemont, sunt îmbrăcați în smântână, unt și brânză. Mulți străini s-au obișnuit cu aceste variații regionale, deoarece bucătăria italiană a devenit un export cultural popular.

Mâncărurile internaționale, cum ar fi pastele și pizza, precum și ingrediente precum uleiul de măsline, sunt populare acasă, desigur, dar bucătăria italiană rămâne caracterizată de tradițiile regionale puternice, de geografia locală, de modul de viață și de istorie. Gastronomia din nordul Italiei este bine cunoscută pentru utilizarea untului, a orezului, a polentei și a brânzeturilor. Fructele de mare și crustaceele sunt predominante pe coaste. Mâncărurile din carne sunt populare în centrul Italiei: de exemplu, mistrețul este gătit în Toscana și Umbria. Sudul este renumit pentru citrice, plantații de măslini și podgorii. Italia este, de asemenea, unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lume, iar fiecare regiune din Italia este cunoscută pentru vinurile sale locale: pentru a numi doar câteva, Barbera și Barolo în Piemont, Valpolicella și Soave în Veneto, Chianti în Toscana, Primitivo în Puglia, Cirò în Calabria și Marsala în Sicilia.

Pentru majoritatea italienilor din secolul XXI, religia joacă un rol mult mai mic în viața de zi cu zi decât în secolul trecut și se concentrează de obicei în zilele de duminică sau la sărbătorile speciale, cum ar fi Crăciunul și Paștele. Cu toate acestea, generațiile mai în vârstă, în special în așezările rurale, tind să fie mai implicate și pot participa la slujbă în fiecare zi.

Arta italiană

Italia s-a aflat în fruntea evoluțiilor artistice și intelectuale ale Renașterii, care au fost impulsionate de o reevaluare a lumii clasice grecești și romane. Artiștii și savanții din Italia au fost deosebit de bine plasați pentru a prelua conducerea unei astfel de renașteri, deoarece erau înconjurați de rămășițele materiale ale antichității. Formele romanice și gotice anterioare, atât în artă, cât și în arhitectură, au fost înlocuite de Renaștere, care a evoluat cu înflorire în stilurile baroce din secolul al XVI-lea.

Marile nume ale artei italiene de-a lungul secolelor alcătuiesc o listă lungă care îi include, printre mulți alții, pe Giotto, Donatello, Filippo Brunelleschi, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Titian, Bernini și Tiepolo. Caracterizată de o căldură a culorilor și a luminii, pictura italiană a dominat Europa timp de sute de ani.

De asemenea, Italia este un lider mondial în domeniul modei, o industrie centrată în Milano, un paradis pentru modele, designeri și fotografi care vin să lucreze în casele Versace, Gucci, Krizia, Ferragamo, Valentino, Dolce & Gabbana, Prada și Armani, printre multe altele. Casele de design italiene precum Modigliani și Alessi au avut, de asemenea, o influență puternică.

Literatura italiană și, de fapt, limba italiană standard, își au originile în dialectul toscan din secolul al XIV-lea, limba celor trei părinți fondatori ai săi, Dante, Petrarca și Giovanni Boccaccio. Firul literaturii i-a legat pe acești pionieri cu practicienii de mai târziu, cum ar fi omul de știință și filosoful Galileo, dramaturgul Carlo Goldoni, poetul liric Giacomo Leopardi, romancierul romantic Alessandro Manzoni și poetul Giosuè Carducci. Scriitoarele Renașterii, precum Veronica Gàmbara, Vittoria Colonna și Gaspara Stampa, au fost, de asemenea, influente în epoca lor. Redescoperite și reeditate în ediții critice în anii 1990, operele lor au stârnit un interes pentru scriitoarele din toate epocile din Italia.

După unificarea Italiei, scriitoarele au început să exploreze subiecte considerate până atunci prea josnice pentru a fi luate în considerare în literatură, cum ar fi sărăcia și condițiile de viață din Mezzogiorno (Italia de Sud). Scriitori precum Giovanni Verga au inventat un nou vocabular pentru a le da expresie. Printre scriitoare s-a numărat o scriitoare din Sardinia, Grazia Deledda, care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1926. Cu toate acestea, cea mai proeminentă scriitoare italiană din secolul XX a fost Elsa Morante.

Economia Italiei

Economia Italiei a progresat de la a fi una dintre cele mai slabe din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial la una dintre cele mai puternice. Punctele sale forte sunt industria metalurgică și inginerească, iar punctele slabe sunt lipsa materiilor prime și a surselor de energie. Mai mult de patru cincimi din necesarul de energie al Italiei este importat. Cu toate acestea, sectorul chimic este, de asemenea, înfloritor, iar textilele constituie una dintre cele mai mari industrii din Italia. O puternică tendință antreprenorială, combinată cu politicile comerciale liberale de după război, a permis exporturilor de produse manufacturiere să se extindă într-un ritm spectaculos, însă o birocrație complicată și o planificare insuficientă au împiedicat o dezvoltare economică uniformă în întreaga țară. Serviciile, în special turismul, sunt, de asemenea, foarte importante. La sfârșitul secolului al XX-lea, Italia, în căutarea echilibrului cu alte națiuni din UE, a ținut sub control inflația ridicată și a adoptat politici fiscale mai conservatoare, inclusiv privatizări radicale.

Chiar dacă economia Italiei a participat relativ târziu la procesul de industrializare, afacerile din nordul țării au prins din urmă și au depășit mulți dintre vecinii săi din Europa de Vest. Cu toate acestea, sudul Italiei a rămas în urmă. Procentul forței de muncă care lucrează în agricultură este adesea considerat un indiciu al ratei de industrializare și al bogăției unei națiuni, iar în cazul Italiei, cifrele ilustrează în mod clar dezechilibrele grave existente între nord și sud. Față de o medie de 5 % în UE în 2013, 3,6 % din populația italiană a lucrat în agricultură, cu tot atâția muncitori agricoli din cele 8 regiuni din sud cât și din cele 12 regiuni din nord și centru. Calabria și Basilicata au cele mai mari concentrații de lucrători agricoli.

Deși Italia nu este autosuficientă din punct de vedere agricol, anumite produse de bază reprezintă o parte importantă a pieței de export. În special, țara este lider mondial în producția de ulei de măsline și un exportator important de orez, roșii și vin. Cu toate acestea, creșterea bovinelor este mai puțin avansată. Astfel, carnea și produsele lactate sunt importate.

Sectorul public și cel privat

Economia Italiei este mixtă, iar până la începutul anilor 1990 statul a deținut un număr substanțial de întreprinderi. La acea vreme, economia era organizată ca o piramidă, cu un holding în vârf, un strat intermediar de holdinguri financiare împărțite în funcție de sectorul de activitate și, sub acestea, o masă de companii care operau în diverse sectoare, de la sectorul bancar, construcția de autostrăzi, mass-media și telecomunicații până la producție, inginerie și construcții navale. Un exemplu, Institutul pentru Reconstrucția Industrială (Istituto per la Ricostruzione Industriale; IRI), înființat în 1933 și închis în 2000, a fost un holding care a reglementat industriile publice și sectorul bancar. Multe dintre aceste companii erau deținute parțial de acționari privați și cotate la bursă. În anii 1980 se făcuseră deja demersuri pentru a crește participarea privată în unele companii. Cele mai notabile exemple au fost Mediobanca SpA, cea mai importantă bancă comercială din Italia, cu participații în importante concerne industriale; Alitalia, compania aeriană națională, care a cerut protecția legii falimentului în 2008 înainte de a fi vândută unui grup de investiții private; și compania de telecomunicații Telecom Italia SpA, creată în 1994 prin fuziunea a cinci societăți de telecomunicații deținute de stat. Multe alte bănci au fost, de asemenea, parțial privatizate în temeiul Legii bancare din 1990.

În 1992 a început un amplu program de privatizare, când patru dintre principalele holdinguri controlate de stat au fost transformate în societăți pe acțiuni. Cele patru erau IRI, Agenția Națională de Hidrocarburi (Ente Nazionale Idrocarburi; ENI), Fondul Național pentru Energie Electrică (Ente Nazionale per l’Energia Elettrica; ENEL) și Fondul Național de Asigurări (Istituto Nazionale delle Assicurazioni; INA). Alte agenții principale includ Azienda Nazionale Autonoma delle Strade Statali (ANAS), responsabilă pentru aproximativ 350 000 km de rețea rutieră, și Ente Ferrovie dello Stato (FS; „Căile Ferate de Stat”), care controlează majoritatea rețelei feroviare.

Sectorul privat a fost caracterizat cândva de o multitudine de companii mici, multe dintre acestea fiind conduse de familii și angajând puțini sau deloc lucrători în afara familiei. La începutul secolului al XXI-lea, întreprinderile cu mai puțin de 50 de angajați reprezentau încă mai mult de jumătate din totalul firmelor, reflectând o tendință care arăta un declin al unităților mari de producție și o creștere a celor mai mici și mai specializate. Această tendință a fost deosebit de pronunțată în industria automobilelor, a textilelor, a produselor electrice și a echipamentelor agricole, industriale și de birou.

După cel de-al Doilea Război Mondial, economia din sudul țării a fost dominată în principal de interesele guvernului și ale sectorului public. Fondul de dezvoltare a sudului (Cassa per il Mezzogiorno), un fond finanțat de stat înființat pentru a stimula dezvoltarea economică și industrială între 1950 și 1984, a avut un succes limitat. Acesta a sprijinit reforma agrară timpurie, inclusiv recuperarea terenurilor, lucrări de irigații, construirea de infrastructuri și furnizarea de electricitate și apă în zonele rurale, însă a făcut prea puțin pentru a stimula economia. Ulterior, fondul a finanțat dezvoltarea industriei grele în anumite zone, în speranța că marile întreprinderi industriale ar putea atrage industrii satelit și ar putea pune bazele unei activități economice durabile. Cu toate acestea, aceste proiecte au devenit cunoscute drept „catedrale în deșert” (catedralle nel deserto). Nu numai că nu au reușit să atragă alte industrii mai mici, dar au suferit și din cauza absenteismului ridicat în rândul lucrătorilor. Cel mai de succes proiect a fost realizat de Finsider, care în 1964 a deschis la Taranto ceea ce a fost cea mai modernă oțelărie din Europa.

Dezvoltarea economică postbelică

Dezvoltarea economiei Italiei după cel de-al Doilea Război Mondial a fost una dintre cele mai mari povești de succes ale țării. Reconstrucția economică a fost urmată de o creștere fără precedent între 1950 și 1963. Produsul intern brut (PIB) a crescut în medie cu 5,9% pe an în această perioadă, atingând un vârf de 8,3% în 1961. Anii dintre 1958 și 1963 au fost cunoscuți drept miracolul economic al Italiei. Creșterea producției industriale a atins un vârf de peste 10 procente pe an în această perioadă, o rată depășită doar de Japonia și Germania de Vest. Țara s-a bucurat practic de ocuparea deplină a forței de muncă, iar în 1963 investițiile au atins 27% din PIB. Succesul s-a datorat parțial deciziei de a promova politicile de piață liberă și de a deschide comerțul internațional. Încă de la început, Italia a fost un susținător entuziast al integrării europene, ceea ce a favorizat industria prelucrătoare italiană, care s-a extins enorm în această perioadă. Anumite produse, cum ar fi mașinile de scris Olivetti și automobilele Fiat, au dominat piețele europene și mondiale în doar câțiva ani. Economia a încetinit după 1963 și a cunoscut un declin după creșterea prețurilor la petrol din 1973. Cu toate acestea, până la sfârșitul anilor 1980, a prosperat din nou.

Tendințe economice ulterioare

Economia Italiei a intrat la mijlocul anilor 1980 cu o rată de creștere sănătoasă, pe care a menținut-o până la sfârșitul secolului. Cu toate acestea, trebuiau purtate lupte serioase: împotriva inflației, a deficitului comercial, a restricțiilor valutare și a evaziunii fiscale.

Inflația a atins aproape 22% în 1980. Acest lucru s-a datorat în principal forței sindicatelor în negocierile salariale de-a lungul anilor 1970 și unui mecanism numit scala mobile, care ajusta salariile la inflație trimestrial pentru toți angajați. Gradul ridicat de securitate a joburilor de care se bucura forța de muncă italiană a crescut costurile de producție, care, la rândul lor, au contribuit la inflație. Începând cu un decret din 1984 care a impus un plafon pentru plăți, scala mobile a fost treptat desființată (și abolită în 1992) sub presiunea asociației patronale, Confederația Industriilor (Confindustria). Acest lucru s-a reflectat într-o scădere bruscă a inflației până la 12% în 1984 și până la 4,2% în 1986. Cu toate acestea, un contract pe trei ani semnat în 1987 între Confindustria și sindicatele care reprezentau toți funcționarii publici și o parte din lucrătorii din industria privată a acordat creșteri salariale peste rata inflației, iar în 1991 inflația a ajuns din nou la 7 %, cu 3 % mai mare decât în Germania sau Franța. În 2000, inflația în Italia era de 10 la sută. Totuși, în general, rata inflației a fost de trei ori mai mică pe parcursul anilor 1990 decât în anii 1980.

Datoria publică a Italiei a crescut în mod constant pe parcursul anilor 1980, în ciuda unei serii de măsuri de urgență menite să reducă împrumuturile publice. Până în 1991, datoria publică a depășit PIB-ul, iar costul serviciului datoriei a depășit 100 de miliarde de dolari, reprezentând întregul deficit bugetar al guvernului pentru acel an. În 2010, datoria publică a Italiei depășea în continuare PIB-ul.

Italia a trecut printr-o reformă monetară în anii ’80 și ’90, în încercarea de a se alinia la standardele fiscale stabilite de UE. La sfârșitul secolului, Italia a aderat la moneda unică a UE, adoptând euro în 1999.

De la sfârșitul secolului XX, economia Italiei a fost afectată de ineficiența guvernului în ceea ce privește perceperea impozitelor directe. De la crearea republicii după cel de-al Doilea Război Mondial, economia s-a bazat pe împrumuturi publice pentru a finanța lucrările și întreprinderile publice, iar mulți italieni nu au început să plătească impozit pe venit abia în anii 1970. Italia are, de asemenea, o economie subterană înfloritoare care, în mod inevitabil, privează statul de venituri. În timp ce impozitele indirecte, inclusiv TVA (taxa pe valoarea adăugată), au fost majorate de mai multe ori de-a lungul anilor 1980, demersurile pentru a impune plata impozitelor directe au întâmpinat rezistență. În 1985, a fost introdus un proiect de lege pentru a reduce evaziunea fiscală în rândul lucrătorilor independenți, ceea ce a dus la o grevă națională de o zi. Bugetul din 1990 a inclus, de asemenea, măsuri de reducere a evaziunii fiscale. Numele celor mai mari contribuabili din țară sunt făcute publice anual în încercarea de a încuraja respectarea legilor fiscale.

În anii 1990, ratele anuale de creștere a PIB-ului au fost foarte modeste. În 2000, ca răspuns la o economie internațională sănătoasă și la măsurile luate pentru a îmbunătăți sistemul financiar italian, inclusiv reducerea cheltuielilor publice și creșterea fiscalității, PIB-ul a crescut cu 3%, cea mai mare creștere din 1988, dar redresarea nu avea să se mențină la nesfârșit.

În 2009, recesiunea globală care a început în 2007-2008 a ajuns în Italia. Economia a stagnat, PIB-ul a scăzut, iar șomajul a depășit 10 %. Instabilitatea cronică a guvernului premierului Silvio Berlusconi a amplificat îngrijorarea cu privire la datoria publică a Italiei, iar agențiile de rating Standard & Poor’s și Moody’s au retrogradat ratingul de credit al țării în 2011. Italia s-a trezit grupată în acronimul „PIIGS” (Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania), care a fost folosit pentru a descrie țările care prezentau cel mai mare risc în criza datoriilor din zona euro.

În timp ce partenerii Italiei din zona euro construiau ziduri de protecție financiară din ce în ce mai mari în încercarea de a evita contagiunea, guvernul tehnocrat condus de Mario Monti, care a devenit prim-ministru în 2011, a pus în aplicare o serie de măsuri de austeritate pentru a reduce deficitul Italiei. Deși acțiunea decisivă a lui Monti a fost creditată ca fiind cea care a prevenit un colaps financiar, acesta a rezistat doar un an și jumătate ca prim-ministru. Succesorul său, Matteo Renzi, a ghidat Italia afară din recesiune în 2015, dar a demisionat în decembrie 2016 după un referendum constituțional eșuat privind reforma guvernului. Paolo Gentiloni a preluat apoi funcția de prim-ministru interimar și a supravegheat o perioadă de creștere modestă, temperată de incertitudinea privind stabilitatea guvernului. În prezent, funcția de premier este ocupată de Giorgia Meloni, prima femeie din Italia numită în această poziție.

Politica și istoria Italiei

Statul italian a luat naștere din regatul Sardinia-Piemont, unde, în 1848, regele Carol Albert a introdus o constituție care a rămas legea fundamentală a regatului său și, mai târziu, a Italiei, timp de aproape 100 de ani. Aceasta prevedea un parlament bicameral cu un cabinet numit de rege. Cu timpul, puterea coroanei s-a diminuat, iar miniștrii au devenit responsabili în fața parlamentului și nu a regelui. Deși constituția a rămas formal în vigoare după ce fasciștii au preluat puterea în 1922, aceasta a fost lipsită de valoare substanțială. După cel de-al Doilea Război Mondial, la 2 iunie 1946, italienii au votat în cadrul unui referendum pentru a înlocui monarhia cu o republică. O Adunare Constituantă a elaborat o nouă constituție, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.

Constituția Italiei are încorporate garanții împotriva modificării ușoare, pentru a face practic imposibilă înlocuirea ei cu un regim dictatorial. Ea este susținută și supravegheată de Curtea Constituțională, iar forma republicană de guvernare nu poate fi schimbată. Constituția conține unele principii preceptive, aplicabile din momentul intrării sale în vigoare, și unele principii programatice, care pot fi realizate doar prin legi de abilitare ulterioare.

Constituția este precedată de enunțarea anumitor principii de bază, inclusiv definirea Italiei drept republică democratică, în care suveranitatea aparține poporului. Alte principii se referă la drepturile inviolabile ale omului, la egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii și la obligația statului de a aboli obstacolele sociale și economice care limitează libertatea și egalitatea cetățenilor și împiedică dezvoltarea deplină a indivizilor.

Constituția garantează numeroase forme de libertate personală: confidențialitatea corespondenței; dreptul de a călători în țară și în străinătate; dreptul de asociere în toate scopurile legale, cu excepția societăților secrete sau paramilitare și dreptul de a organiza reuniuni publice, dacă acestea sunt compatibile cu securitatea și siguranța publică. Nu există cenzură în presă, iar libertatea de exprimare și de scriere este limitată doar de standardele moralității publice. Constituția subliniază egalitatea soților în căsătorie și egalitatea copiilor lor între ei. Dreptul familiei a cunoscut numeroase reforme, inclusiv abolirea statutului soțului ca șef de familie și legalizarea divorțului și a avortului. Un articol special din constituție se referă la protecția minorităților lingvistice (articolul 6).

Constituția stabilește libertatea tuturor religiilor în fața legii, dar recunoaște, de asemenea, statutul special acordat Bisericii Romano-Catolice prin Tratatul de la Lateran din 1929. Acest statut special a fost modificat și redus în importanță printr-un nou acord între biserică și stat în 1985. Din cauza acestor schimbări și a tendințelor liberale manifestate de biserică după cel de-al doilea Conciliu Vatican din anii 1960, religia este mult mai puțin o cauză de fricțiune politică și socială în Italia contemporană decât a fost în trecut.

Constituția este susținută de Curtea Constituțională, care este compusă din 15 judecători, dintre care 5 sunt numiți de președintele republicii, 5 sunt aleși de parlament, iar 5 sunt aleși de judecători de la alte instanțe. Membrii trebuie să aibă anumite calificări și experiență juridică. Mandatul este de nouă ani, iar judecătorii Curții Constituționale nu pot fi numiți din nou în funcție.

Curtea îndeplinește patru funcții majore. În primul rând, aceasta judecă constituționalitatea legilor de stat și regionale și a actelor cu putere de lege. În al doilea rând, instanța soluționează conflictele jurisdicționale între ministere sau birouri administrative ale guvernului central sau între stat și o anumită regiune sau între două regiuni. În al treilea rând, aceasta judecă acuzațiile instituite de parlament. Atunci când acționează ca instanță de punere sub acuzare, celor 15 judecători ai Curții Constituționale li se alătură alți 16 judecători neprofesioniști aleși de parlament. În al patrulea rând, instanța stabilește dacă este permisă sau nu organizarea de referendumuri pe anumite teme. Constituția exclude în mod specific din domeniul referendumurilor deciziile financiare, acordarea amnistiei și a grațierii și ratificarea tratatelor.

Puterea legislativă a Italiei

Parlamentul este bicameral și cuprinde Camera Deputaților și Senatul. Toți membrii Camerei Deputaților (camera inferioară) sunt aleși în mod popular prin intermediul unui sistem de reprezentare proporțională, care servește la avantajul partidelor minore. Majoritatea membrilor Senatului (camera superioară) sunt aleși în același mod, dar Senatul include, de asemenea, mai mulți membri numiți de președinte și foști președinți care apar din oficiu, toți aceștia având mandate pe viață.

În teorie, Senatul ar trebui să reprezinte regiunile și, în acest fel, să se deosebească de camera inferioară, dar, în practică, singura diferență reală dintre ele constă în vârsta minimă necesară pentru electorat și candidați: 18 și, respectiv, 25 de ani pentru deputați și 25 și, respectiv, 40 de ani pentru senatori. Deputații și senatorii, deopotrivă, sunt aleși pentru un mandat de cinci ani, care poate fi prelungit doar în caz de război. Parlamentarii nu pot fi sancționați pentru opiniile exprimate sau voturile exprimate, iar deputații sau senatorii nu sunt obligați să voteze în conformitate cu dorințele alegătorilor lor. Cu excepția cazului în care sunt destituiți prin acțiune parlamentară, deputații și senatorii se bucură de imunitate în fața arestării, a procesului penal și a percheziției. Salariul lor este stabilit prin lege, iar aceștia au dreptul la pensie.

Ambele camere sunt organizate oficial în partide parlamentare. De asemenea, fiecare cameră este organizată în comisii permanente, care reflectă proporțiile grupurilor parlamentare. Cu toate acestea, președinția comisiilor parlamentare nu este monopolul exclusiv al majorității. Pe lângă studierea proiectelor de lege, aceste comisii acționează ca organisme legislative. Regulile parlamentare au urmat modelul Statelor Unite și au acordat comisiilor permanente puteri extinse de control asupra guvernului și administrației. Toate aceste trăsături explică de ce guvernul are o capacitate limitată de a controla agenda legislativă și de ce parlamentarii sunt adesea capabili să voteze contrar instrucțiunilor de partid și să evite responsabilitatea electorală. Abolirea votului secret în majoritatea chestiunilor parlamentare la sfârșitul anilor 1980 nu a schimbat semnificativ această situație.

Sunt necesare majorități speciale pentru legislația constituțională și pentru alegerea președintelui republicii, a judecătorilor Curții Constituționale și a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Cele două camere se reunesc în comun pentru a alege și a depune jurământul președintelui republicii și pentru a alege o treime din membrii Consiliului Superior al Magistraturii și o treime din judecătorii Curții Constituționale. De asemenea, acestea se pot reuni pentru a pune sub acuzare președintele republicii, președintele Consiliului de Miniștri sau miniștrii individuali.

În fiecare an, bugetul anual și contul de cheltuieli pentru exercițiul financiar precedent sunt prezentate parlamentului spre aprobare. Cu toate acestea, bugetul nu acoperă toate cheltuielile publice și nici nu include detalii privind bugetele multor organisme publice, asupra cărora, prin urmare, parlamentul nu are un control adecvat. Tratatele internaționale sunt ratificate prin intermediul unor legi speciale.

Cea mai importantă funcție a parlamentului este reprezentată de legislația ordinară. Proiectele de lege pot fi prezentate în parlament de către guvern, de către membri individuali sau de către organisme precum Consiliul Național pentru Economie și Muncă, diverse consilii regionale sau comune, precum și prin petiția a 50 000 de cetățeni din electorat sau prin referendum. Proiectele de lege sunt adoptate fie de către comisiile permanente, fie de către parlament în ansamblu. În ambele cazuri, procedura de bază este aceeași. În primul rând, are loc o dezbatere generală urmată de un vot; apoi, fiecare dintre articolele separate ale proiectului de lege este discutat și votat; în cele din urmă, se dă un ultim vot asupra întregului proiect de lege. Toate proiectele de lege trebuie să fie aprobate de ambele camere înainte de a deveni lege; astfel, ori de câte ori o cameră introduce un amendament la proiectul aprobat de cealaltă cameră, aceasta din urmă trebuie să aprobe proiectul modificat.

Legea este apoi promulgată de către președintele republicii. În cazul în care președintele o consideră neconstituțională sau inadecvată, aceasta este retrimisă parlamentului pentru reexaminare. Dacă proiectul de lege este, totuși, adoptat a doua oară, președintele este obligat să o promulge. Legea intră în vigoare în momentul publicării în Gazzetta Ufficiale.

Biroul prezidențial

Președintele republicii este șeful statului și are un mandat de șapte ani. Imunitatea de urmărire penală care se aplică membrilor legislativului nu se extinde asupra șefului executivului, iar președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare sau infracțiuni împotriva Constituției, chiar și în timpul mandatului. Președintele este ales de un colegiu format din ambele camere ale parlamentului, împreună cu trei reprezentanți din fiecare regiune. Majoritatea de două treimi necesară garantează că președintele este acceptat de o proporție suficientă de populație și de partenerii politici. Vârsta minimă pentru candidații la președinție este de 50 de ani. În cazul în care președintele se află temporar în imposibilitatea de a-și exercita funcțiile, președintele Senatului îl înlocuiește. În cazul în care impedimentul este permanent sau dacă este vorba de un caz de deces sau de demisie, trebuie să se organizeze alegeri prezidențiale în termen de 15 zile.

Competențe și responsabilități speciale îi revin președintelui republicii, care promulgă legi și decrete cu putere de lege, convoacă sesiuni extraordinare ale parlamentului, amână legiferarea, autorizează prezentarea proiectelor de lege ale guvernului în parlament și, cu autorizație parlamentară, ratifică tratate și declară război. Cu toate acestea, unele dintre aceste acte sunt îndatoriri care trebuie îndeplinite de președinte, în timp ce altele nu au valabilitate decât dacă sunt contrasemnate de guvern. Președintele comandă forțele armate și prezidează Consiliul Suprem de Apărare și Consiliul Superior al Magistraturii.

Președinții pot dizolva parlamentul fie din proprie inițiativă (cu excepția ultimelor șase luni de mandat), după ce s-au consultat cu președinții celor două camere, fie la cererea guvernului. Aceștia pot numi 5 membri pe viață ai Senatului și numesc 5 dintre cei 15 judecători ai Curții Constituționale. De asemenea, aceștia îl numesc pe președintele Consiliului de Miniștri, echivalentul unui prim-ministru. Ori de câte ori un guvern este înfrânt sau demisionează, este de datoria președintelui republicii, după consultarea unor politicieni eminenți și a liderilor de partid, să numească persoana cu cele mai mari șanse de a câștiga încrederea parlamentului; această persoană este desemnată de obicei de partidele majoritare, iar președintele are o posibilitate limitată de alegere.

Guvernul Italiei

Guvernul este format din președintele Consiliului de Miniștri și din diverși miniștri responsabili de anumite departamente. Numirile miniștrilor sunt negociate de partidele care constituie majoritatea guvernamentală. Fiecare nou guvern trebuie să primească un vot de încredere în ambele camere ale parlamentului în termen de 10 zile de la numirea sa. În cazul în care, în orice moment, guvernul nu reușește să mențină încrederea uneia dintre cele două camere, acesta trebuie să demisioneze. Scindările din coaliția a două sau mai multe partide care se uniseră pentru a forma un guvern au cauzat majoritatea demisiilor guvernelor.

Conform Constituției, președintele Consiliului de Miniștri (premierul) este singurul responsabil de conducerea politicilor guvernamentale și de coordonarea politicii și activității administrative. În realitate, președintele tinde să funcționeze ca un negociator între partidele și facțiunile guvernamentale. Guvernul poate emite decrete-legi de urgență semnate de președintele republicii, cu condiția ca aceste legi să fie prezentate parlamentului pentru autorizare în ziua în care sunt emise și să primească aprobarea acestuia în termen de 60 de zile. În lipsa unei astfel de aprobări, acestea devin automat caduce. Guvernul și, în anumite cazuri, miniștrii individuali emit reglementări și dispoziții administrative, care sunt apoi promulgate prin decret prezidențial.