Economia Italiei este condusă de mai multe sectoare, printre care industria prelucrătoare, turismul și serviciile. Țara este cunoscută pentru produsele sale de înaltă calitate, cum ar fi mașinile de lux, moda și produsele alimentare. Este, de asemenea, cel mai mare producător de vinuri din lume.
Economia Italiei este a patra ca mărime din țările Europei, după Germania, Franța și Marea Britanie și a opta ca mărime din lume. Economia sa este caracterizată de un amestec de întreprinderi mici și mijlocii, precum și de câteva mari corporații multinaționale. Însă acesta nu a fost întotdeauna la nivelul marilor economii mondiale, iar procesul de dezvoltare s-a întins pe o perioadă lungă de timp, din cauza unui mic ”război” economic dintre Nord și Sud.
Economia Italiei, la pământ după al Doilea Război Mondial
Pe lângă costurile enorme în termeni de vieți omenești, Italia s-a confruntat la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial cu o producție industrială redusă la 29% față de 1938 și cu o producție agricolă redusă la 63,3%. Sistemul de transport fusese grav afectat, dar, pe de-o altă parte, marile industrii nu suferiseră daune majore. S-a preferat ca procesul de reconstrucție a țării să fie încredințat inițiativei private, în locul unei intervenții masive a statului, datorită, în parte, convingerilor liberale ale unor economiști italieni de frunte, cum ar fi Luigi Einaudi, pe atunci ministru al Bugetului („linia Einaudi”). Dar intervenția statului în sistemul economiei Italiei a devenit curând decisivă.
În pofida tendințelor liberale, Institutul pentru Reconstrucția Industrială (IRI) a continuat să funcționeze, inclusiv datorită unei finanțări considerabile, și avea să fie unul dintre elementele de relansare a industriei publice. În 1947, datorită intervenției unor economiști cu o abordare diferită, mai puțin liberalistă decât Einaudi, a fost înființat Fondul pentru industrii mecanice și a fost creată Finmeccanica.
Reconstrucția postbelică a fost gestionată prin menținerea unui cost ridicat al banilor și prin limitarea masei monetare în circulație. Au urmat ani de inflație și devalorizare a monedei italienești. „Sărăcia”, scria săptămânalul „L’Europeo” în 1946, „și-a mutat casa. Noii săraci sunt muncitorii cu gulere albe, pentru că titlurile de valoare, bonurile de trezorerie și poștale, micile economii au fost arse de inflația masivă”.
Convingerile economice și nevoile externe au dus la crearea unui sistem de rate de schimb multiple care a împiedicat orice posibilitate de planificare și control al monedei. După ce în 1947 s-a legat cursul de schimb oficial de cel liber, valoarea lirei a fost stabilită în 1949 la 625 pentru un dolar, curs la care a rămas până în 1971. Acest curs de schimb fix a fost unul dintre factorii care au determinat stabilitatea și creșterea economiei Italiei. Perioada 1945-1946 a fost o perioadă de stagnare, redresarea a fost lentă, iar în 1946 a avut loc o creștere bruscă a inflației. Pentru a limita inflația și a relansa economia, Einaudi a promovat o politică bazată pe o restricție puternică a creditării industriei și comerțului și pe o devalorizare pentru a încuraja întoarcerea capitalului și relansarea exporturilor. În același timp, a fost introdusă o politică decisivă de combatere a șomajului. Linia promovată de Einaudi a avut succes: producția industrială a ajuns la 89% față de cea din 1938, iar cea agricolă la 84%.
Dar la sfârșitul anilor 1940 Italia era încă departe de a fi prosperă: două din trei familii nu aveau nici baie, nici telefon; una din patru nu avea apă curentă în casă; coabitarea mai multor familii într-o singură locuință nu era neobișnuită, având în vedere criza imobiliară. În Napoli existau oameni care încă trăiau în adăposturi de război, iar în Sicilia în peșteri. 38% dintre italieni nu consumau aproape niciodată carne. Această stare de fapt era întâlnită mai ales în sud, unde vechea suferință antică supraviețuia sub diferite forme.
- Reggio Calabria Lido în 1950, Sursă foto: Dreamstime
”Cassa del Mezzogiorno”
În jurul anilor 1950, s-au încercat politici în favoarea Mezzogiorno-ului (Sudul Italiei). În 1950, s-a încercat rezolvarea problemei sudului printr-o politică agrară, dar aceasta nu a dus la mari schimbări. O altă inițiativă a guvernului condus de Alcide De Gasperi a fost înființarea programului ”Cassa del Mezzogiorno” (1950): scopul era de a crea o rețea de infrastructură cu finanțare publică, pentru a facilita dezvoltarea economică a regiunilor sudice și pentru a reduce „prăpastia” care le separa de celelalte părți ale țării.
În ciuda sumelor mari de bani publici investite (1.500 de miliarde de lire au fost alocate pe parcursul perioadei de cinci ani 1950 – 1955), ascensiunea industrială în sud nu a avut loc. Timp de zeci de ani, modernizarea civilă, economică și socială a Sudului a rămas una dintre problemele care trebuiau rezolvate: acest lucru a fost agravat de proliferarea organizațiilor criminale precum Mafia Siciliană și Camorra. În perioada de cinci ani dintre 1950 și 1955, s-au înregistrat rezultate satisfăcătoare în general: în 1954, producția industrială depășise deja cu 81% producția din 1938; în 1950, se putea spune că reconstrucția era deja finalizată.
Aceste rezultate fuseseră obținute datorită unei creșteri a productivității, dar au implicat și costuri sociale ridicate. Profiturile ridicate au fost posibile și datorită salariilor foarte mici și condițiilor de muncă dure. După 1953, când activitatea care viza reconstrucția țării s-a încheiat, a existat o îngrijorare generalizată că economia, lipsită de stimulente puternice, va intra într-o recesiune. Pentru a evita acest pericol, ministrul pentru buget, creștin-democratul Ezio Vanoni, a prezentat în 1953 un program de dezvoltare a locurilor de muncă și a veniturilor. Acesta a fost așa-numitul Plan Vanoni, o încercare de a promova creșterea economică pe baza unor intervenții publice capabile să corecteze dezechilibrele și iraționalitățile la care poate da naștere piața liberă. Dar Planul Vanoni a rămas doar o simplă bucată de hârtie.
Conflictul ”chestiunii sudice”
În timpul anilor de reconstrucție a Italiei, guvernul a dorit să abordeze „chestiunea sudică” în încercarea de a corecta în sfârșit dezechilibrul istoric dintre nord și sud. Câteva cifre sunt suficiente pentru a oferi cel puțin o imagine a problemei cu care se confrunta economia Italiei.
La formarea venitului național, nordul a contribuit cu 60,5%, centrul cu 17,8%, sudul cu 14,4%, iar insulele italiene cu 7,3%. Poate că ceea ce frapează cel mai mult în aceste cifre nu este atât sărăcia din sud, cât cea din centru, care va „decola” abia mai târziu, datorită consecințelor miracolului economic. Cu toate acestea, în ceea ce privește diferența dintre nord și sud, este suficient să ne amintim că veniturile din Milano și provincia sa erau de 48 de ori mai mari decât cele din provincia Matera, din sudul Italiei.
După cum am menționat deja, în 1950 au fost luate două măsuri importante, deși ambele s-au dovedit a fi insuficiente pentru a rezolva chestiunea sudică: a fost înființată Cassa per il Mezzogiorno și a fost demarată o reformă agrară pentru prima dată în istoria Italiei. Activitatea Cassa, care a funcționat timp de aproximativ patruzeci de ani, a fost evaluată în mod diferit. A inițiat un flux impunător de capital către sud, care, în loc să fie folosit în mod eficient, a dus la risipă continuă, favoruri clientelare și erori, prima dintre acestea fiind aceea de a da prioritate câtorva complexe mari, „catedralele din deșert” (clădiri industriale nefolosite la nivelul maxim de potențial economic pe care l-ar putea aduce), bogate în prestigiu și capital, dar puțin potrivite pentru a promova acea rețea capilară de întreprinderi mici, cu o intensitate scăzută de capital, care în regiunile centrale ar fi constituit sufletul sistemului economic.
S-a cerut o reformă agrară cu intenția de a întări stabilitatea socială la bază, în mediul rural, și de a scoate din vigoare mișcarea țărănească vie care, condusă de comuniști, a afectat mediul rural sudic între 1944 (așa cum am menționat deja) și 1948. Reforma nu a rezolvat problema țăranilor, deoarece le-a atribuit proprietăți neviabile, prea mici ca mărime și lipsite de capitalul de lucru necesar. Cu toate acestea, reforma s-a înscris și a accentuat tendința pe termen lung, prezentă cel puțin de la Primul Război Mondial, de creștere a numărului de proprietăți țărănești mici.
Miracolul care a reînviat economia Italiei
Miracolul economic propriu-zis a durat din 1955 până în 1963. Dar creșterea economică, întreruptă de crize ciclice mai mult sau mai puțin severe, a continuat în deceniile următoare la un ritm egal cu cel al altor țări capitaliste. Dacă între 1950 și 1954 creșterea anuală a fost în medie de 2-2,5%, în perioada 1955-63 a sărit la 6-8%. În acești ani și în anii următori, averea italienilor a crescut mai mult decât în tot secolul precedent. A fost un boom industrial care aproape că a dublat puterea motoarelor instalate în fabrici între 1951 și 1961; un boom bazat pe motorizarea de masă care a dat un impuls foarte puternic fabricării motocicletelor mai întâi ( legendele Vespa și Lambretta) și a autovehiculelor mai târziu; un boom care a dat naștere la o multitudine de noi fabrici mijlocii și mici nu numai în nord, ci și în centru, în sectoarele aparatelor electrice, mobilei, încălțămintei și îmbrăcămintei.
- Vintage Vespa Piaggio în Sardinia, Sursă foto: Dreamstime
A fost o creștere care, pe termen lung, a sporit importanța întreprinderilor mici și mijlocii față de cele mari în sistemul industrial. Meritul pentru acest miracol trebuie atribuit în egală măsură spiritului de inițiativă, inventivității, curajului multor noi mici întreprinzători și spiritului de sacrificiu al muncitorilor. Este suficient să spunem că în 1951-58 consumul privat a crescut cu doar 35,7%, în timp ce investițiile au crescut cu 77,5%. Miracolul economic s-a bazat în mare parte pe salariile mici, printre cele mai modeste din Europa, ceea ce a făcut posibilă o rată foarte ridicată a investițiilor.
Cu toate acestea, chiar dacă a fost realizat pe „pielea muncitorilor”, miracolul i-a avantajat în mare măsură și pe aceștia, deoarece a dus la o creștere uriașă a numărului de locuri de muncă. În ciuda impulsurilor liberale, un grad ridicat de protecție a sistemului economic italian a fost asigurat de tariful vamal aprobat în 1950; (de exemplu, pentru grâu, tariful era de 20%, iar pentru zahăr era de 105% plus suprataxa de producție).
Pentru prima dată în istoria Italiei, întreprinzătorii din nord și-au îndreptat atenția către sud, care fusese mereu uitat în trecut, dar care acum se prezenta ca un rezervor de forță de muncă cu potențial. Trebuie ținut cont de faptul că creșterea generală a economiei Italiei, deși concentrată în nord, și-a făcut simțite efectele și în sud, în unele zone de coastă. În perioada 1950-1970, agricultura de „pastă” a înregistrat cea mai mare creștere din 1861 încoace. Pe lângă acest aspect, după 1955 s-a constatat că marile industrii din nord ar putea găsi oportună relocarea unor ramuri ale industriei grele în sud, cu ajutorul fondurilor publice, și așa s-a întâmplat: Italsider la Taranto, Montecatini la Brindisi, Eni la Gela.
Creșterea economiei Italiei a fost deosebit de intensă între 1959 și 1963: datorită prețurilor mai mici și salariilor mai mari, segmente tot mai mari ale populației au descoperit „plăcerea” de a cheltui, gustul pentru consum. Industriașii italieni au început să producă aparate de uz casnic, obiecte din plastic, mașini de scris, pe care le vindeau atât în Italia, cât și în alte țări europene. În 1951, Italia producea 18.500 de frigidere pe an; în 1967, această cifră a crescut la 3.200.000.
Un alt sector important a fost cel al industriei auto, în care Fiat a devenit stăpânul incontestabil. Italia era o țară săracă în materii prime: în acești ani, însă, în Valea Padului au fost descoperite depozite modeste de petrol și mai ales de gaze naturale. AGIP, compania petrolieră de stat, fusese încorporată în ENI, Ente Nazionale Idrocarburi, condusă și administrată cu abilitate de Enrico Mattei. Industria energiei electrice a fost naționalizată în 1962, odată cu înființarea ENEL, Ente Nazionale per l’Energia Elettrica. Între 1952 și 1962, sectorul industrial a înregistrat o creștere anuală de 9%: în acești ani, Italia a trecut de la statutul de țară agricolă la cel de țară industrială. Pe lângă o creștere a ocupării forței de muncă, aceasta a fost o evoluție fără inflație: pe fondul unei creșteri anuale a produsului național brut de 6,7%, cu un vârf de 7,5% între 1958 și 1961, prețurile cu ridicata au rămas la același nivel ca în 1953, iar prețurile de consum au crescut cu doar 20% în zece ani.
Economia Italiei în prezent
În 2020, produsul intern brut (PIB) al Italiei a fost de aproximativ 1.800 de miliarde de dolari, cu un venit pe cap de locuitor de aproximativ 30.000 de dolari. Economia țării a fost puternic afectată de pandemia COVID-19, cu o contracție de aproximativ 8,9% în 2020.
Se estimează că economia Italiei a crescut cu 3,9% în 2022, determinată de cererea internă, în special de investițiile în locuințe. Cu toate acestea, creșterea bruscă a prețurilor la energie în a doua jumătate a anului a dus la o încetinire accentuată a consumului privat și a investițiilor firmelor, în contextul creșterii costurilor de finanțare.
După mica contracție înregistrată în ultimul trimestru al anului 2022, se preconizează că activitatea economică se va relansa doar treptat în acest an, deoarece consumul gospodăriilor continuă să fie frânat de pierderea puterii de cumpărare, datorată și expirării reducerilor de impozit pe combustibilii pentru transport (la sfârșitul anului 2022) și a altor măsuri de sprijinire a veniturilor gospodăriilor (la sfârșitul lunii martie 2023). În a doua jumătate a anului, se preconizează că cheltuielile de consum își vor relua creșterea, în paralel cu accelerarea investițiilor, inclusiv datorită proiectelor de investiții publice incluse în RRP al Italiei. În medie, PIB-ul ar urma să crească cu 0,8% în termeni reali în 2023.
Se preconizează că exporturile nete vor scădea din creșterea PIB-ului atât în 2022, cât și în 2023. În 2024, se anticipează că acestea vor deveni ușor favorabile, deoarece exporturile de bunuri și servicii vor beneficia de perspective mai bune pentru comerțul internațional și de fluxurile turistice aflate încă în redresare. Împreună cu o cerere internă în creștere moderată, se preconizează că creșterea reală a PIB-ului va atinge 1,0% în 2024.
Inflația IAPC a crescut substanțial în 2022, alimentată de creșterea puternică a prețurilor la energie. Se estimează că aceasta a atins un nivel maxim în trimestrul al patrulea, atingând o medie de 8,7% pe parcursul întregului an. Deși prețurile internaționale ale materiilor prime energetice au revenit în mare parte la nivelurile din 2021, creșterea acestora s-a extins la prețurile de producție și cu amănuntul ale alimentelor, ale bunurilor industriale și, în cele din urmă, ale serviciilor. Inflația mai mare din a doua jumătate a anului 2022 se prelungește în 2023, dar se estimează că efectele de bază vor contribui la reducerea ratei anuale la 6,1%. O dinamică salarială încă moderată, având în vedere procesul lent de reînnoire a contractelor colective de muncă și mecanismul de indexare foarte parțial, precum și o stabilizare preconizată a prețurilor la produsele de bază stau la baza ratei inflației de 2,6% prognozate pentru 2024. Inflația de bază ar urma să crească în 2023, înainte de a scădea treptat până în 2024.
