E primăvară la Bruxelles și UE s-a pus serios pe treabă. Liderii și instituțiile ei au fost mobilizați de războiul din Ucraina. „Războiul ne-a amintit ce înseamnă de fapt Europa”, mi s-a tot spus cu ocazia unei vizite recente în capitala UE, scrie Timothy Garton Ash în publicația britanică The Guardian.
Există o teorie populară care afirmă că integrarea europeană progresează prin intermediul crizelor. Adevărul e că uneori o face, alteori nu. De pildă, ar trebui să fii cel mai optimist idealist eurofil pentru a pretinde că solidaritatea europeană a progresat cu adevărat în urma crizei refugiaților din 2015-2016. Însă în cazul ultimelor două mari crize, pandemia și războiul, am putut vedea la lucru mecanismul „provocare și reacție” pe care istoricul Arnold Toynbee l-a identificat drept unul dintre tiparele istoriei.
O brumă de curaj
După o pornire greoaie, și un episod inițial de retrogradare la acțiuni unilaterale ale statelor, UE a reacționat la consecințele economice ale pandemiei cu un salt temerar înainte: un fond de redresare de 800 de miliarde de euro pentru statele membre, botezat NextGenerationEU. Două vechi tabuuri ale Europei nordice au fost lichidate dintr-o lovitură. Apăruse datoria comună europeană, iar o mare parte a fondului urma să fie acordată sub formă de subvenții, nu doar credite, țărilor grav lovite precum Italia. Liderii UE au făcut în sfârșit ce ar fi trebuit să facă acum un deceniu, când au reacționat la prima formă acută a crizei zonei euro, în 2010.
Chiar și mai remarcabil a fost răspunsul la războiul din Ucraina. În ciuda celor mai mari eforturi posibile depuse de naționaliști răzvrătiți precum Viktor Orbán al Ungariei, solidaritatea europeană a fost conservată pe parcursul celor 10 runde de sancțiuni economice tot mai dure contra Rusiei. Refugiații ucraineni au fost făcuți să se simtă bine primiți în întreaga UE, ceea ce face de rușine procedurile meschine și obstrucționiste de viză din Regatul Unit. După încă un început greoi – lentoarea inițială este inevitabilă în cazul unei comunități interguvernamentale destul de apreciabile, de 27 de țări – UE îi acordă anul acesta Ucrainei un ajutor economic de 18 miliarde de euro. Apoi, numeroase state membre i-au oferit Ucrainei ajutor militar la o scară impresionantă. Mai mult decât atât, printr-o decizie care era de neimaginat înainte de invazia în toată regula declanșată de Putin pe 24 februarie 2022, o chestiune intitulată Mecanismul de Pace European e folosit pentru achiziția la scară largă de arme și muniție pentru armata Kievului, de la care se așteaptă o contraofensivă majoră în următoarele câteva săptămâni.
S-a trecut la strategie
Dar și mai important, am văzut acum instituții UE asumându-și inițiative strategice. Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și-a găsit în sprijinirea Ucrainei marea cauză a președinției ei. Josep Borrell, șeful diplomației UE, a argumentat insistent pentru extinderea atribuțiilor Mecanismului de Pace European. Parlamentul European a jucat un rol esențial în luarea deciziei de extindere spre est. UE are acum un nou mare proiect geostrategic constând într-o nouă rundă de extindere pentru a include și Ucraina și Moldova, posibil și Georgia, plus Balcanii Occidentali, respectiv un proiect privind domeniile interdependente ale securității energetice și tranziției verzi.
UE se bucură și de o susținere populară substanțială. Ultimul sondaj Eurobarometer arată că, în medie la nivelul tuturor celor 27 de state, cei mai mulți cetățeni europeni „tind să aibă încredere” în instituțiile UE mai mult decât în propriile guverne și parlamente naționale (47-33%, respectiv 33%); 45% văd în general UE într-o lumină pozitivă, 18% negativă; 62% sunt optimiști în privința viitorului UE, iar 35% pesimiști. Și, cireașa de pe tort, un alt sondaj recent arată că până și britanicii au ajuns după Brexit să aibă mai multă încredere în UE decât în propriul guvern și parlament.
Politici și politici
Acum veștile proaste. Politica individuală a multor state membre spune o poveste mult mai puțin încântătoare decât cea a cifrelor impresionante, iar problemele externe cu care se confruntă în prezent UE sunt mai grave decât oricând altcândva. Dacă sapi un pic mai adânc în datele de la Eurobarometer, vei da peste o întrebare care apare mereu și care m-a intrigat dintotdeauna.
Ea le cere respondenților să-și exprime aprobarea ori dezaprobarea pentru afirmația „[țara noastră] poate înfrunta mai bine viitorul în afara UE”. Înainte de referendumul pentru Brexit din 2016 cam 34% se arătau de obicei, în medie, a fi de acord, la nivelul tuturor celor 28 de state UE de atunci. Anul acesta, într-o UE lipsită de îndărătnicii ăia de britanici, 27% au aprobat totuși afirmația. În Slovenia 42%, Croația 41%, Polonia 40% și în Austria 38%. În Belgia, care are amabilitatea de a-și împărți capitala cu UE, 33%.
Ceea ce nu înseamnă că se va găsi oricând prea curând careva care să-i imite pe britanici. Ce s-a petrecut cu Regatul după 2016 i-ar descuraja pe mulți. Însă se vede totuși că există mulți europeni nemulțumiți de UE, iar liderii lor naționaliști populiști vor să preschimbe Uniunea din interior, iar nu s-o părăsească. Ce e fascinant e că mai puțin ungari (27%) decât francezi (28%) cred că țara lor au duce-o mai bine în afara UE. În definitiv Orbán e un conducător care trăiește efectiv visul lui Boris Johnson. S-a văzut și cu varza unsă și cu slănina europeană în pod.
Ungaria, de luat aminte
Ungaria, membru cu drepturi depline al UE, nu mai este acum o democrație. Actualii conducători ai Poloniei sunt porniți să câștige alegerile cruciale din toamnă prin orice mijloace posibile și să continue orbánizarea à la polonaise. În Olanda, unde tocmai am petrecut o zi încântătoare cu ocazia publicării ediției olandeze a istoriei mele personale a Europei, un partid populist agrar amenință să dea peste cap întreaga viață politică a țării după un rezultat extrem de bun la alegerile provinciale.
În Austria, Partidul Libertății – dreapta radicală, anti-imigranți – conduce în sondaje. Italia are un premier post-neofascist, chiar dacă ea se comportă destul de responsabil în principalele chestiuni UE, cum ar fi războiul din Ucraina și zona euro. Protestele din Franța nu-i prevestesc un viitor prea bun centrului liberal al lui Emmanuel Macron. Observatorii experimentați ai politicii franceze afirmă deja că șansele cele mai mari de a câștiga alegerile prezidențiale din 2027 le are Marine le Pen. Chiar dacă per total la nivelul UE încrederea medie în Uniune e ridicată, 57% din francezi afirmă că „tind să nu aibă încredere” în UE.
Iar toate acestea se adaugă unei serii de amenințări externe fără precedent. Cel mai mare război din Europa de după 1945. Un cuplu dictatorial format de Xi Jinping și Putin. Puteri non-occidentale care întrețin relații bune cu Rusia lui Putin, chiar în timp ce Kremlinul poartă împotriva Ucrainei un război neo-colonial cu elemente certe de genocid: India, Turcia, Africa de Sud și Brazilia. O Americă ce s-ar putea s-o ia pe calea lui Trump la alegerile prezidențiale de anul viitor, indiferent dacă Donald Trump la va câștiga sau nu. Încălzirea globală tinde în continuare să depășească 1,5 grade Celsius în raport cu nivelurile pre-industriale, cu consecințe deja vizibile în fenomenele meteo extreme; populația planetei a depășit deja 8 miliarde; inegalități imense între țările bogate și sărace; iar toate cele de mai sus contribuie la presiuni migratorii care sunt ulterior exploatate de populiști xenofobi din Europa. Ah, da, și un risc major de conflict armat între SUA și China pentru Taiwan, cândva în cursul acestui deceniu. E nevoie să mai continui?
Starea acestei Uniuni e solidă. Dar are nevoie să devină mult mai solidă pentru a putea fi capabilă să facă față acestor provocări interne și externe.
