Conceptul de „lacăt triplu” are la Dublin un cu totul alt înțeles, scrie THE FINANCIAL TIMES. În Regatul Unit el desemnează o regulă care protejează puterea de cumpărare a pensiilor publice.
În Irlanda înseamnă un set de condiții pe care guvernul trebuie să le satisfacă pentru a fi în măsură să trimită trupe dincolo de frontieră.
Aliații îmboldesc de multă vreme Irlanda să facă mai mult, observând că Europa democratică are inamici care poate nu ar excepta un stat „neutru” de la amenințările lor. (Cablurile submarine din apele irlandeze sunt candidate bune pentru sabotaje.) Iar dacă aderarea la NATO nu e nici măcar o perspectivă îndepărtată, Irlanda și-a pus totuși semnătura pe o nouă formulă de cooperare cu alianța.
De fapt, Irlanda e un bun punct de observație pentru a examina unul dintre aspectele prea puțin pomenite ale lumii de azi. Adaptabilitatea celor mai importante două instituții ale Occidentului.
NATO, întărit de atitudinea Rusiei
După ce a fost diagnosticată cu „moartea cerebrală” în 2019 de o asemenea somitate precum președintele Franței, NATO este acum mai largă.
Iar dintre entitățile care-și au sediul la Bruxelles, NATO s-ar putea clasa abia pe locul doi la adaptabilitate. Există un aspect care s-a pierdut din vedere pe fondul panicii iscate (justificat) de Reuniunea Națională.UE se bucură de simpatia populară. Chiar din ce în ce mai mult în ultima vreme. Cititorii cărora le va fi venind greu să creadă ar trebui să consulte firmele de sondaje.
Conform unor sondaje realizate de YouGov luna trecută, un referendum privind apartenența la UE ar înregistra un vot zdrobitor favorabil în absolut fiecare democrație mare din bloc. În Germania doar 18% din cetățeni ar vrea să părăsească UE. În Spania sub 10%. Eurobarometer, acest pulsometru continental, a constatat că 74% din respondenți se „simt” acum cetățeni europeni.
Acum un deceniu aceleași cifre erau 59%, respectiv 40%. Pew Research Center raportează super-majorități cu o părere bună despre UE pe tot cuprinsul Europei (mai puțin Grecia). Ba încă și în țări atât de îndepărtate precum Coreea de Sud – iar lucrurile nu au stat dintotdeauna așa.
UE a dovedit
Sondaj după sondaj dezvăluie în mod uluitor aceeași tendință. Fapt care explică și unele răsturnări bizare de situație în politica internă a unor membri. Pentru a ajunge atât de departe cum a ajuns, Marine Le Pen a fost obligată să-și îmblânzească poziția în privința UE. Premierul italian Giorgia Meloni a abordat constructiv relația cu UE, în ciuda faptului că unii se așteptau la un conflict din partea ei.
Nimic din toate acestea nu înseamnă că UE are asigurat un viitor liniștit, ori măcar un viitor. Chiar dacă populiștii nu au câștigat decisiv ultimele alegeri europene, ei au evoluat suficient de bine pentru a-și intensifica rolul dăunător.
În cele din urmă, totuși, orice instituție e fundamentată de încrederea publică. Iar ideea unei crize existențiale a UE pe acest front e mult mai dificil de susținut azi. Din cauză că în Regatul Unit cineva care e naționalist în general va fi de obicei și anti-UE în particular, intelectualitatea anglo-americană tinde să presupună că același lucru e valabil și la europeni. Însă realitatea e că milioane de europeni sunt capabili să decupleze cele două aspecte.
Brexit a ajutat aici. Dacă NATO își datorează viața reînnoită Rusiei, UE îi va fi veșnic îndatorată Britaniei. Marea aventură a UK a luat o întorsătură suficient de rea pentru a descuraja restul Europei.
Brexit se remarcă drept cel mai mărinimos serviciu adus de Londra proiectului european. Ce cadou de despărțire! Și câtă dreptate are, din atât de multe puncte de vedere, Bruxelles-ul când îi spune: „Nu trebuia”.
