Teoriile cu privire la formarea poporului român sunt diverse și împărțite între istorici, însă obiectivul nostru astăzi nu este de a descoperi când și cum au apărut românii, ci cum funcționa economia după „mileniul negru”. Secolul XIV este cel în care cele două entități statale sunt formate, Țara Românească și Moldova, reperele istorice luându-i pe Basarab și Dragoș ca înființătorii primelor „state” române.
Primul lucru pe care trebuie să îl stabilim este imaginea lumii despre care discutăm. Lumea era una extrem de arhaică, unde relațiile dintre grupuri aveau loc doar în interiorul comunităților închise, deoarece nu existau legături între localități. Universul majorității oamenilor era limitat la spațiile satelor în care trăiau sau la vecinătățile apropiate. Doar categorii limitate de negustori se ocupau cu parcurgerea de distanțe mari, iar restul „exploratorilor” erau oierii care plecau din zona de deal în timpul transhumanței. La momentul în care atât Dragoș, cât și Basarab, înființau Țara Românească și Moldova, la mijlocul secolului al XIV-lea, nu existau relații comerciale controlate de către entitățile statale. Economia era una dependentă de producția de subzistență, oamenii produceau cât să trăiască și să supraviețuiască.
Cele mai multe date le avem despre valahi, locuitorii Țării Românești, care se ocupau în principal cu păstoritul. Una dintre teoriile formării poporului român este că noi ne-am născut ca neam la sud de Dunăre, în teritoriul Bulgariei de astăzi, și că am emigrat cu oile la nord, de unde ne-am extins în spațiul carpato-danubiano-pontic. Pe de altă parte, sute de ani nu se poate vorbi despre o conducere sau o organizare statală în cele două teritorii, deoarece au fost constant aflate sub ocupația națiunilor cuceritoare. Explicația istorică pentru conservarea poporului român este plata tributului – populațiile migratoare și războinice nu aveau niciun interes în a se stabili în teritoriul României de astăzi, deoarece câștigau mai mult prin plata tributurilor de la populația aflată sub ocupare.
Viața românilor acum 700 de ani
În Țara Românească, populația era stabilită în zonele de munte sau de deal, de unde și numele de Muntenia. Formarea organismelor statale precum a instituției domniei în secolul XIV ne arată că forme de administrare similare existau și anterior, însă la nivel local. Este ceea ce Nicolae Iorga denumea ca fiind „obștile sătești”, organizații administrative locale ce taxau propria populație pentru a-și întări puterea militară. Așa s-au ridicat conducătorii locali, care se afirmau ca lideri de dinaintea epocii feudale.
Pe de altă parte, nu există proprietate privată în afară de propria casă sau curte a oamenilor. Pământurile erau muncite la comun, iar producția era împărțită. Se practica agricultura de subzistență, dar și creșterea animalelor sau vânătoarea. Nu exista un lider al tuturor satelor, dar existau lideri locali care se întâlneau și discutau.
