La cinci, hai, șase, kilometri de Horezu, capitala ceramicii populare a României, se află comuna Costești. Mare, întinsă, cu oameni gospodari, așa după cum arată casele și curțile din zonă.
Aici, an de an, pe 15 august și pe 8 septembrie, de cele două sărbători de Sfântă Marie, se țineau două vestite bâlciuri. Bâlciul este prin definiție un loc de poveste, un loc al bucuriei, delimitat nefericit de drastic în spațiu și timp, care adăpostește lucruri, întâmplări și snoave fabuloase.
De la un bâlci, niciun ziarist nu are cum să revină în redacție cu tolba goală, mai ales cei care, în copilărie, au mai trecut prin astfel de adunări pestrițe.
Drept pentru care, ne-am luat un sac mare și am plecat la pomul lăudat…
Balena din Costești
Înainte de toate, am să vă spun că, acum, am aflat lucruri foarte interesante despre această comună, și, mă voi lăuda ca aceste noi elemente le-am aflat aproape simultan cu reputatul fizician Cristian Presură, care, absolut întâmplător, se afla în zonă în chiar acea zi (conform celor scrise pe FB-ul domniei sale), la Muzeul Trovanților.
Astfel, dl Presură și cu mine, deși nu ne-am întersectat vreodată privirile, am primit aproape simultan din partea Universului un strop de informație în plus. Și aceasta este următoarea: pe locul comunelor Costești și Tomșani era odinioară o mare. Marea Sarmatică. Asta știe multă lume. Mai puțini, însă, știu că, în Costești, s-a găsit și o bucata de coloană vertebrală de… balenă.
Mai precis trei buc vertebre de balenă pitică, locuitoarea-șefă a Mării Sarmatice. Vertebrele pot fi admirate la Muzeul Antipa. Cristian Presură a aflat asta din gura unui angajat al Muzeului Trovanților, eu de la un apropitar de pensiune.
Altfel zis, am călcat pe urmele balenelor sarmatice…
Coadă spre bâlci
Ca să ajungi la cel bâlci, de la drumul național ce unește Râmnicu Vâlcea de Horezu, trebuie să o cotești la dreapta, spre masivul Arnota. Locul e ușor de reperat, căci, în astfel de zile de sărbătoare, avem acolo un echipaj de poliție care dirijează ferm circulația îngreunată de sute de mașini ce vin spre mânăstirile locului, dar și spre vestitul bâlci.
Ei, distracția începe pe acest drum care ne îndreaptă spre islazul comunal Stog, locul unde este găzduită manifestarea ce ne-a adus aici. Grosso modo, dacă ai noroc, stai la coadă cam o oră, până să intri în arealul destinat bâlciuitului.
O oră într-un soare de 34 de grade, într-un Logan nu tocmai nou, dar care-și face treaba, e ca și cum ai face saună în public. Așa că, odată ajuns la țintă, ești gata fezandat, cu nervii capului întinși ca ciunga.
Nu am folosit degeaba necuvântul ciungă. Și veți vedea iute de ce…
Second, third, fourth hand
Înainte chiar să descălecăm, o lovitură în plex ne-a luat maul! Bâlciul nu-i. În schimb, 90 la sută din frumosul islaz Stog este ocupat de… cârpe, vechituri absolut inutile, sute de perechi de încălțăminte chinuită de alte sute de picioare purtătoare de ciuperci, ace, brice, fierătanii ruginite și alte asemenea troace.
de departe vezi venind
Cârpe
Asta este prima impresie. Ba, dacă stai spre margine, nici nu știi că, nu departe, poți măcar să mănânci un mititel sau să îți cumperi chiloți de calitate plastic, croiți în suburbiile din Sanghai. Ca în Capitală.
Mașinile vizitatorilor, sunt greu de estimat ca număr, căci vin necontenit, în timp ce altele pleacă. E o mișcare tip bielă-manivelă unde euro2 se îmbină perfect cu noneuro, dar și cu gazele stuchite de jeepo-suv-uri fițoase. Oricum, sute, dacă nu mii, de cauciucuri au călcat în trei zile islazul (da, bâlciul a început sâmbătă, noi am ajuns luni, 15 august).
În general, oameni bine îmbrăcați scormonesc prin grămezile de cârpe. Câte unul găsește ceva ce-i face cu ochiul și o întreabă pe balabusta care zace pe lângă munții de rufoase cât cere pe mizeria cu pricina.
Prețurile sunt derizorii: s-a cerut pe o geacă de iarnă cinci lei și s-a bătut palma la trei sau patru ron. O cămașă poate să ajungă și la un leu, o haină de piele la 20 de lei, o pereche de ghete, între 15 și 30 de lei. Dar se poate și mai jos…
Mai spală rușinea comersanții de ”ceaoane”, oameni serioși, cei mai reprezentativi fiind dotați cu falnice musteți pe oală, ca să zic așa… Care picotesc sub corturile-showroom.
Ceaoane
Marche au puces
Așa îi zic francezii. Noi îi zicem talcioc. Taica Lazăr. Partea cea mai tristă este că, indiferent de gură-cască, totul geme sinistru: sărăcieeee, sărăcieee lucieee!
Ace, brice
Alte troace
Am mai văzut așa ceva undeva în județul Brăila, cu mulți ani în urmă, în localitatea Rușețu. De unde se vede treaba că țara e tot la genunchiul broaștei când vine vorba denivel de trai general.
Știți voi, dacă n-ar fi cerere, ar deceda și oferta de cârpe de etuvă.
Dar, sărăkia de pe FB, nu e o glumă pe islazurile Patriei.
Talciocul din Valea Cascadelor e stilat pe lângă ce se adună aici. Salesman-ii sunt toți țigani. Cârpele se revarsă ca din cornul abundenței din niște dube dubioase. Se strigă oferte peste oferte: mega, super, finale, majore, extraordinare, speciale, inegalabile. Numai oferte. Jalnice.
Pui zburați
O altă balabustă țipă că are „marfă de Galați”. Interesant, de pe aici am aflat că a fi nomad în 2022 presupune o anumită activitate. Pleci cu marfa din Galați în mai, faci ocolul târgurilor din România, și te întorci când s-a golit duba, prin toamnă.
E un fel de meserie în sine. Comis voiajori fără de carte de muncă și fără de casă de marcat. Sub cerul liber, trăgând vesel la Hotel Clorofila, fără frică de ANAF și mereu cu banii la purtător. Nema carduri. De altfel, la ce ți-ar folosi? Pe islazurile comunelor nu sunt ATM-uri. Iar băncile, se aude, sunt o capcană letală.
O libertate aparte, un trib aparte, cu drepturi europene, dar scoși din jugul îndatoririlor. Poate fi interesant, poate fi periculos.
Entertainment de islaz
Undeva mai la fereală, pe sub nuci seculari și castani falnici, există o scenă acoperită pe care este întins un banner pe care stă scris ”Târg la Costești”. Cred că aici se mai produc, uneori, în vreme de târg, formații populare. Acum e goală scena și arată ca o cutie de banane păgubită de fructe.
Parcă așteaptă să devină ruina de mâine.
Pe lângă ea, două-trei locuri unde românul se înghesuie la mici. Berea preferată pare a fi Ciucaș (asta am văzut majoritar). Există chiar și o terasă lângă care un generator de curent pe benzină se cutremură izbind ritmat timpanele asumaților.
Terasa
Bâlciul JENA
Timpane care, la gogoși, mititei, tarabe cu țoale sino-românești și chiar la înghețată, sunt încercate mai cu seamă de octavele și bemolurile maneliștilor la modă care se produc din boxele ”de atmosferă”.
Pentru copii sunt instalate (în loc de un scrânciob de lemn, cu miros de istorie și zile de veselie) niște de-alea de te învârt în jurul axului, o trambulină în care stai ca într-o cușcă, și două tobogane cu pretenție de imitație de castele. Gonflabile și cam murdărele. Și aici, avem parte de educație audio: manele.
Înghețată londoneză, așa ceva?
Printre astea un om vinde brânză, un altul miere, iar cineva și-a etalat fundurile de lemn, făcălețele, d-astea.
Taraba chinezeasca
Hit-ul zilei este reprezentat de o cutie ce cuprinde trei cuțite și 10-15 băieți umblă cu ele în brațe și le propun spre vânzare plimbăreților. Ieftin, din moment ce merge bine, cumpără gură-cască să aibă ce să arate acasă, să nu zică soacra că s-a obosit pân la Stog numai ca să pupe o țuică.
În două locuri se vând și pepeni.
Una amuzantă: la intrare/ieșire, și pe stânga și pe dreapta se vinde porumb fiert cu șase lei bucata. Reclama (se știe că e sufletul comerțului) râcâită pe un carton spune: porumb românesc. Fabulos, măcar știm că nu e rusesc, ca să nu contribuim la prosperitatea mașinii de război de la Kremlin.
Propunere: mai bine scriau și pe carton, și pe FB, că sunt nemodificate genetic, că odată desantau hoardele de trotinetiști la un guacamole de cucuruz.
Dar, trebuie dat Cezarului ce-i al Cezarului: mulți creștini vizitatori aveau ciucalăi în mână, domnu’ Daea…
