Nu faceți nicio greșeală. Faptul că SUA și China se consideră din ce în ce mai mult ca adversari nu este numai vina Beijingului. De la sfârșitul anului 2011, o serie de administrații de la Casa Albă poartă o responsabilitate considerabilă pentru ostilitatea din ce în ce mai mare dintre cele două superputeri, la fel precum China.
Harlan Kenneth Ullman este președintele Killowen Group care consiliază un grup de lideri guvernului și ai afacerilor din țară. Este și președintele CNIGuard Ltd și CNIGuard Inc, dar și angajat în protecția infrastructurii critice. Are și funcția de consilier principal al Consiliului Atlantic din Washington, DC. Iar textul de față reprezintă o opinie de ale sale publicată la The Hill.
Odată cu viitoarea întâlnire dintre președinții Joe Biden și Xi Jinping și cu discuțiile preliminare pe tema controlului armelor nucleare care se pare că sunt în curs de desfășurare, oportunitatea de a atenua unele dintre aceste tensiuni și de a îmbunătăți relațiile este clară și prezentă.
Inocența falsă a Americii
Dar vor profita ambele părți de această șansă. Pentru a inversa această relație din ce în ce mai precară, de care unii americani se tem că ar putea duce la un conflict cu privire la Taiwan. Răspunsul este că trebuie să o facă. Cu toate acestea, „trebuie” nu este întotdeauna un motiv suficient pentru a negocia.
Cum a apărut această animozitate reciprocă? E nevoie de câteva date istorice de bază. Ei bine, Statele Unite au „pierdut China”. Sau cel puțin așa au crezut în mod eronat când Mao Zedong l-a alungat pe Chiang Kai-shek și partidul său Kuomintang de pe continent în Taiwan în 1949. De atunci, Taiwanul a fost cea mai volatilă, vizibilă și vocală problemă a Beijingului. Acesta încearcă să reunifice insula. Deși aceasta a fost ocupată oficial de japonezi după războiul unilateral sino-japonez din 1894.
Atât SUA, cât și Republica Populară Chineză au purtat un război sângeros în Coreea până la un punct mort în 1953. Până când Richard Nixon a realizat o deschidere strălucită către China în 1972. China comunistă a fost un inamic al SUA după Uniunea Sovietică. Apoi a început o ameliorarea a acestui conflict. China nu a fost niciodată un aliat. Relațiile au fost foarte prietenoase, iar China a devenit un partener comercial important.
Contribuția SUA la relațiile tensionate cu China
După oportunitatea oferită de Nixon, administrațiile americane ulterioare au crezut că, pe măsură ce economia chineză va crește, China va deveni o societate mai liberală. Acest lucru nu s-a întâmplat. Mai rău, resentimentele Chinei s-au intensificat, deoarece credea că SUA încearcă din ce în ce mai mult să o izoleze. Noiembrie 2011 a fost un punct de inflexiune care a înrăutățit dramatic relațiile. Fără prea multe avertismente, administrația Obama a anunțat brusc un „pivot” strategic către Asia. Aliații din Europa au fost luați prin surprindere. Abandonau SUA prioritățile eurocentrice și NATO în favoarea Pacificului?
Prietenii și partenerii din Asia au fost surprinși, șocați și s-au temut că această schimbare de politică va înstrăina China. China a fost indignată crezând că acesta era începutul unei noi faze a politicilor americane antichineze. Iar administrația Obama nu a anticipat reacția de răspuns. Dar era prea târziu.
Lansarea Strategiei Naționale de Apărare în 2015 a înrăutățit situația. Participam la Conferința anuală a armatei britanice privind războiul terestru din Londra când a fost lansată. Și nu avusesem ocazia să o citesc. În timpul uneia dintre ședințele de informare, un general american a spus audienței că SUA adopta o strategie militară „patru plus unu”. Scopul era de a „conține, descuraja și, în caz de război, de a învinge China, Rusia, Iran, Coreea de Nord și de a face față extremismului violent”, scrie Harlan Kenneth Ullman pentru The Hill.
