8 februarie 1880 reprezintă o încununare a eforturilor politice, diplomatice și militare ale României începute pe 9 mai 1877, când Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe al României din Guvernul I.C. Brătianu, a anunțat ruperea irevocabilă a legăturilor de vasalitate faţă de Imperiul Otoman.
„Suntem independenți, suntem o națiune de sine stătătoare. Suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă. Guvernul va face tot ce va fi în putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa“, clama ministrul Mihail Kogălniceanu de la tribună, iar o zi mai târziu Camera Deputaţilor şi Senatul consfințeau oficial noul statut de stat independent al României.
Un statut care a trebuit apărat prin luptă, în contextul declanșării războiului ruso-turc din 1877-1878, în care armata română a avut o contribuție substanțială la capitularea armatei turce.
Finalul conflagrației a fost pecetluit prin tratatul de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878) încheiate de Rusia şi Imperiul Otoman, tratat la ca statele din sud-estul Europei nu au putut participa la discuții. Ca urmare, guvernul român a declarat tratatul ”lipsit de orice valoare obligatorie pentru România”, deși acesta recunoaştea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului și autonomia Bulgariei, Bosniei şi a Herţegovinei.
Imperiul Rus a impus României retrocedarea mai multor teritorii
Cu toate că recunoştea independenţa României şi în pofida Convenţiei semnate în aprilie 1877 cu guvernul român, Rusia a impus retrocedarea a judeţelor Cahul, Ismail, Bolgrad din sudul Basarabiei, care fuseseră restituite statului român prin Congresul de la Paris din 1856. Protestele guvernului român nu au fost luate în seamă de guvernul rusfapt care a obligat țara noastră să se alăture celorlalte puteri europene care cereau anularea Tratatului de la San Stefano.
Imperiul Austro-Ungar şi Anglia, principalele puteri care se opuneau extinderii Rusiei în Balcani şi doreau limitarea puterii otomane, au impus, alături de Franţa şi Germania, organizarea Congresului de pace la Berlin.
Desfăşurat în perioada 1/13 iunie – 1/13 iulie 1878, congresul nu a admis nici de această dată participarea delegaţiei României, care a avut doar statutul de invitat, pentru a-și putea susține punctul de vedere pe 19 iunie/1 iulie 1878. Delegaţia României, fost formată din primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul Afacerilor Străine Mihail Kogălniceanu, a refuzat orice declaraţie de supunere faţă de hotărârile Congresului care ar fi putut viza ştirbirea integrităţii şi suveranităţii naţionale.
În cadrul congresului de la Berlin a fost semnat un nou tratat de pace, iar în lunile următoare Austro-Ungaria, Imperiul Otoman şi Rusia au recunoscut fiecare independența României. Li s-a alăturat în 1879, Italia, iar în februarie 1880 – Franţa, Germania şi Marea Britanie.
Cele trei mari puteri au consfințit recunoașterea independenței
Relaţiile diplomatice la nivel de legaţii conduse de trimişi extraordinari şi miniştri plenipotenţiari au fost stabilite între România şi cele trei mari puteri începând cu data de 8/20 februarie 1880.
La 19 februarie/3 martie 1880, William Arthur White a fost primul dintre reprezentanţii guvernelor celor trei puteri europene care şi-a prezentat scrisorile de acreditare în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la Bucureşti. În baza reciprocităţii, guvernul român l-a numit pe Nicolae Callimachi-Catargi, fost ministru al Afacerilor Străine şi agent diplomatic al României la Paris, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra. La 19 iulie, ministrul plenipotenţiar al României îşi prezenta scrisorile de acreditare în faţa reginei Victoria.
La 27 februarie/11 martie, primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Reichului german la Bucureşti, contele von Wesdehlen îi prezenta scrisorile de acreditare domnitorului Carol I. La 17 aprilie 1880, agenţia diplomatică a României la Berlin era transformată în legaţie. În baza reciprocităţii ultimul consul al României la Berlin (aprilie 1878 – aprilie 1880), Gheorghe Vârnav-Liteanu, îi prezenta, la 7/19 mai 1880 împăratului Wilhelm I, scrisorile de acreditare în calitatea sa oficială de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.
La 28 februarie/12 martie, Albert Ducros, primul trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Franţei la Bucureşti, şi-a prezentat scrisorile de acreditare principelui Carol I. În baza reciprocităţii, era acreditat la Paris, în aceeaşi calitate, la 24 iulie/5 august 1880, fostul ministru român al Afacerilor Străine din perioada războiului pentru independenţă, Mihail Kogălniceanu, conform datelor Ministerului Afacerilor Externe.
