Povestea alegerii lui Alexandru Ioan Cuza. Cine erau contracandidații săi care puteau realiza Mica Unire

Istoria din școli ne vorbește despre dubla alegere lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești și Valahiei, însă nu ne spune atât de multe despre contextul alegerii sale. Cum a ajuns Cuza să fie prezent la negocierile pentru alegerea domnului pentru principate? Cine erau contracandidații săi și de ce a fost el susținut, până la urmă? La aceste întrebări vom încerca să răspundem astăzi, cu ocazia celebrării „Micii uniri”.

Alexandru Ioan Cuza își câștigă renumele încă din timpul participării, la Blaj, la cea de-a doua întâlnire a consiliului revoluționar român din Transilvania. El are o carieră tipică pentru un politician român fără avere la vremea respectivă: deține funcții militare, de conducere, care îi permit să intre în contact cu personalități importante.

Chiar dacă Alexandru Ioan Cuza a participat la întâlnirea revoluționarilor de la Blaj a avut „norocul” să nu fie considerat unul dintre pașoptiștii vremii, fiind catalogat drept revoluționar „din linia a doua”. Contextul istoric a adus soarta Principatelor Române în atenția Marilor Puteri, iar la Conferința de la Paris din 1856 se stabilește organizarea unor alegeri ad-hoc pentru reprezentanți la nivel național. În acest context, în anul 1857, Alexandru Ioan Cuza este ales deputat de Galați, iar la scurt timp este numit ministru de război. La momentul alegerii sale pe tron, el era practic comandatul întregii armate moldovene.

Strategia din spatele Micii Uniri

Rolul adunării ad-hoc era de a alege viitorul conducător în Țara Românească și în Moldova. Marile puteri au stabilit la Convenția de la Paris faptul că principatele aveau să se unească sub numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, cu două instituții ale domniei, cu două adunări legislative și cu două guverne.

Mica unirea a rămas în istorie drept primul pas către Marea Unire. Cu toate acestea, ideea dublei alegeri nu a venit de la viitorul domn, ci a fost un consens politic stabilit de către elitele vremii din ambele provincii. La Convenția de la Paris din 1858 se stabilește un lucru important: autonomia celor două țări era garantată, chiar dacă Imperiul Otoman continua să fie statul suveran, însă nu mai avea dreptul de a interveni direct pe teritoriul principatelor.

Unirea Țării Românești și a Moldovei a avut loc sub Alexandru Ioan Cuza prin consensul politic al elitelor, care la vremea respectivă erau profund ideologizate. Evident, acest consens a fost o recunoaștere a unicității momentului istoric: Napoleon al III-lea susținea crearea de noi state la nivel european și a ajutat italienii în lupta lor de independență. Același lucru și-l dorea și în Principate.

Cine erau contracandidații lui Cuza?

Existau mai multe tabere în principate, iar miza era foarte mare în contextul în care planul unirii depindea de reușita unui singur om politic. Alexandru Ioan Cuza a fost desemnat ca fiind acel om politic, însă numirea sa a fost un rezultat al conjuncturii alegerilor. Existau zeci de candidați care puteau ocupa fotoliul de domn al principatelor române.

Unul dintre ei era Mihail Sturdza, care avea experiență ca domn, era considerat un bun administrator și mai fusese pe tron în timpul Regulamentelor Organice. Era un membru al marii boierimi, fiind susținut de această clasă socială a elitelor, însă avea un mare dezavantaj: era filorus într-o epocă în care imaginea internațională a Imperiului Țarist nu era cea mai bună, mai ales în contextul în care Rusia fusese izolată diplomatic după războiul Crimeei.

Un alt candidat la vremea respectivă era Mihail Kogălniceanu, care era sprijinit de întreaga mișcare liberală, dar și de o parte a marii boierimi. Totuși existau destul de multe voci care se împotriveau candidaturii lui Kogălniceanu, mai ales în contextul în care după revoluția pașoptistă omul politic a fost nevoit să plece din Moldova.

Pe lângă cei doi mai existau nume importante din administrația Principatelor care puteau ajunge pe tronul unit. Un mare avantaj de-al lui Alexandru Ioan Cuza a fost însăși faptul că nu făcea parte din aceste nume sonore, iar elitele credeau că prin numirea sa vor avea parte de un domn ușor de manevrat și manipulat.

Contextul a fost unul favorabil pentru Cuza: în primul tur de alegeri din Moldova niciun candidat nu a reușit să câștige majoritatea. Liberalii nu l-au votat pe Mihail Sturdza, argumentând că este un om al rușilor, iar susținătorii lui Sturdza nu-l doreau pe tronul unit pe Kogălniceanu. În timpul negocierilor, pentru că până la sfârșitul zilei trebuia să fie ales un domn în Moldova, elitele politice aleg să desemneze un anonim. Printre acești anonimi este împins în față și Alexandru Ioan Cuza care în fața adunării ad-hoc acceptă să fie nominalizat pentru tronul Principatelor.

Un domn cum nu se așteptau elitele politice

Alegerea sa la București pentru tronul Valahiei era doar o formalitate, deoarece planul fusese deja conturat de elitele politice ale vremii. Cel mai puternic om politic din București era Alexandru Dimitrie Ghica, fost domn în perioada 1842 – 1848, care spre deosebire de Mihail Sturdza, care a pedepsit pașoptiștii, a venit în ajutorul lor în timpul domniei.

Din acest motiv Ghica este înlăturat de la putere în favoarea lui Barbu Știrbei, ultimul conducător al Țării Românești de dinaintea unirii, care la rândul său era pe lista pretendenților la tron.

Este clar că elita politică de la vremea respectivă îl subestimase pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. După alegerea sa la București stabilește ca acesta să devină noua capitală a Principatelor Unite, argumentul fiind că este mult mai departe de granița cu Imperiul Țarist, iar în caz de intervenție militară, domnul este mai în siguranță. Oamenii politici de la vremea respectivă se temeau de o revanșă a Rusiei.

Un alt lucru care nu a decurs conform dorințelor boierimii a fost înțelegerea acordată de Alexandru Ioan Cuza intereselor politice particulare. El a pășit pe tron ca un domn autoritar, statut pe care îl pune în practică încă de la începutul domniei sale, iar lovitura de stat de la 2 mai 1864 prin care își sporește puterile reprezintă momentul de cotitură care nu-i mai permite supraviețuirea politică.