Statul român modern și conceptul de națiune la jumătatea secolului XIX

În istoriografia românească, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost profund analizată prin intermediul paradigmei identității naționale. Marea mișcare de „trezire” a conștinței comune a românilor a fost un proces ideologic caracteristic epocii despre care discutăm.

Începând cu prima jumătate a secolului XIX se naște o mișcare istorică ce avea în rolul său central aducerea în prim-plan a idealurilor comune ale celor două Principate, în unele cazuri și ale Transilvaniei, care a alimentat dorința elitelor românești de a se unifica sub conducerea unui singur domn.

Impactul Revoluției Franceze în Europa a dus la schimbarea unor seturi întregi de mentalități cu privire la înțelegerea statului ca entitate politică. Imaginea monarhului a fost pusă în plan secund, primând voința comună a poporului alături de identitatea sa lingvistică, valorile comune sau credința. Începând cu secolul XIX, putem identifica două modele sociologice ce dezbat conceptul de identitate națională.

Unul dintre ele este modelul francez, axat pe identitatea cetățeanului. Indiferent de originea etnică sau limba vorbită, orice cetățean al statului era considerat francez. Pe de altă parte, modelul opus era reprezentat de cel german – unde sângele prima în discuția legată de drepturile și identitatea cetățenilor.

Identitatea noastră a fost profund legată de modelul german de constituire a națiunilor, iar această „matrice” a discursului politic și istoric a ajuns să reprezinte fundamentul pentru emanciparea românilor. Ca în orice alt moment definitoriu istoriei noastre, imaginea internațională a evenimentelor oferă destule explicații pentru a înțelege cine era în favoarea unirii Principatelor și cine era împotrivă.

Congresul de Pace de la Paris

În urma Războiului Crimeei, finalizat cu înfrângerea Imperiului Țarist în favoarea alianței dintre Franța, Marea Britanie și Imperiul Otoman, problema românilor ajunge să fie discutată la nivel european. Franța lui Napoleon al III-lea avea un interes specific pentru unirea Principatelor: ar fi avut un nou aliat în regiune care avea să lovească în interesele Imperiului Habsburgic. În timpul domeniei lui Alexandru Ioan Cuza, vase cu armament ajung în porturile din Galați și Brăila, trimise de Napoleon către ungurii din Transilvania și restul imperiului, pentru a-și pregăti revoluția.

Marea Britanie renunță la interesul acordat Principatelor, deoarece obiectivul său era stabilitatea punctelor strategice pe care le controla. Imperiul Otoman, prin diplomații săi, garantează neutralitatea strâmtorilor din Mediterană britanicilor, cu scopul de a bloca expansiunea rusească în afara Mării Negre. Astfel, Marea Britanie trece de partea Porții, care nu dorea unirea Principatelor, deoarece ar fi creat un precedent periculos: un stat național român ar fi dus la emanciparea treptată a bulgarilor, sârbilor și a celorlaltor națiuni din Balcani.

Rusia își dorea unirea românilor, deoarece ar fi slăbit marele său rival, Imperiul Otoman. Aceeași strategie este aplicată și de Prusia, o putere europeană emergentă la vremea respectivă, care dorea să submineze influența Imperiului Habsburgic în Balcani.